Pasteluri - Vasile Alecsandri

Pasteluri

Vasile Alecsandri (14 iunie 1818, 1819?, 18217-22 august 1890), personalitate complexa a perioadei pasoptiste, este poet clasic, iubitor de natura, pe care o eternizeaza in "Pasteluri", dramaturg ironic, incisiv la adresa moravurilor provinciale, prozator romantic, mai ales pe tema calatoriei, culegator de folclor, fixand in scris cele mai valoroase doine si balade populare romanesti. Ia parte la miscarea revolutionara din 1848 din Moldova. Debuteaza in 1840, in "Dacia literara", cu nuvela "Buchetiera de la Florenta", publica apoi piese de teatru, in 1841, "Farmazonul din Harlau", "Modista si cinovnicul", in 1844 "Iorgul de la Sadagura sau nepotu-i salba dracului", in 1845, "Creditorii", "Nunta taraneasca", in 1850. Volume remarcabile sunt "Poezii poporale. Balade (Cantece batranesti) adunate si indreptate" (I-II) (1852-1853), "Doine si lacrimioare" (1842-1852).
Pasteluri"Pastelurile" constituie opera literara cea mai durabila a bardului de la Mircesti si, in acelasi timp, treapta cea mai inalta la care a ajuns poezia romaneasca pana la aparitia lui Mihai Eminescu. Cu remarcabila sa premonitie critica, Titu Maiorescu semnalase acest lucru inca din perioada de constituire a acestui ciclu poetic, facand, in "Directia noua in poezia si prozaromana" (1872), aprecieri care explica si geneza operei: "in fruntea noii miscari e drept sa punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta, poetul «Doinelor» si al ■«Lacramioarelor», culegatorul cantecelor populare paruse a-si fi terminat chemarea literara. [...] Deodata, dupa o lunga tacere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse in izolare la Mircesti, si iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura tarei sale, poetul nostru reinviat ne surprinse cu publicarea «Pastelurilor»". Si tot Titu Maiorescu stabilea definitia si continutul acestor poezii, valabile, in linii mari, pana astazi: "«Pastelurile» sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice, deregula descrieri, cateva idile, toate insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei,scrise intr-o limba asa de frumoasa, incat au devenit fara comparare cea mai mare podoaba apoeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romane indeobste."Termenul de pastel, introdus in terminologia literara de insusi Vasile Alecsandri, catitlu al ciclului sau, si utilizat numai in cadrul literaturii romane, desemneaza o specie descriptiva a genului liric in care, conturand un tablou din natura, autorul exprima cu discretie oi stare afectiva. Preluat din artele plastice (fr. pastel sau it. pastello exprima un procedeu de pictura bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi), termenul trimite la curentele literare ale vremii: prin descrierea naturii recunoastem orientarea naturista a poetilor romantici, iar prin viziunea picturala, uneori statica, mai puternic marcata in asa-numitele pasteluri chineze, sugestii ale parnasianismului care se infiripa cam in acelasi timp in Franta (culegerea antologica "Le Parnasse contemporani" aparea in anii 1866-1867).Ciclu poetic dedicat pamantului si naturii romanesti, "lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism" (George Calinescu), prima compozitie tematica de acest fel din literatura romana, cele 35 de "Pasteluri" (din care numai 30 sunt pasteluri propriu-zise) sunt alcatuite dintr-o suita de tablouri, de "fotografii miscate", dispuse intr-o ordine care urmeaza rotirea lenta a anotimpurilor. Exista subiacent, in aceasta miscare, un puls foarte vechi al pamantului, ritmic, al stingerii si reinvierii naturii, al regenerarilor succesive, cu o sorginte arhaica, in indepartate credinte si practici ale fertilitatii. Asadar, nimic surprinzator daca, in absenta unei filozofii personale declarate sau a afilierii manifeste a poetului la un anume curent literar, in acest spatiu pluteste, pe fondul unui discret romantism, receptat mai ales ca viziune descriptiva, umbra mitica a Demetrei si a lui Deucalion. Alecsandri repeta instinctiv, la modul fictional, un dat al firii, dupa o mecanica fixa, desfasurata la scara cosmica, dusa la nesfarsit in tiparele initiale. Numai o blanda privire horatiana, care departeaza si stilizeaza in acelasi timp, rareori tulburata de orori "boreale", proiecteaza in imaginar aceasta temporalitate mitica, ce faneaza ori revitalizeaza o natura in continua miscare, de flux si reflux, eterna in fapt prin transformarile ei ciclice. Desi aparent detasat de obiectul observatiei sale, poetul ramane totusi intr-o perceptibila stare de empatie si faptul cu totul particular al "Pastelurilor" consta numai intr-o paralela miscare de amplificare si diminuare a viziunii poetice, amploarea fiindu-i insa, neasteptat, in contratimp cu expansiunea sau contragerea genuina a formelor naturii.Asadar, dupa chiar preferintele poetului, in ordinea constituirii ciclului, intalnim mai intai un "Sfarsit de toamna" accentuat stihinic: spatiul se dezorganizeaza, devine haotic, fiintele sunt cuprinse de neliniste si de tristete, "din tuspatru parti a lumei" apar semne apocaliptice. in ordinea terestra se invalmasesc strigate, "boii rag, caii rancheaza, cainii latra la un loc", incep ninsori abundente. Desigur, nu e un "sfarsit de lume", cum crede George Calinescu, ci numai o abolire treptata a miscarii, determinata de procesul natural al contragerii formelor inaintea noii geneze. "Teroarea boreala" insasi nu este intru totul spaima existentiala: in valmasagul de troiene sau in incremenirea absoluta a gerului incepe regenerarea, poetul dobandind, in spatiul sau imaginar, atribute de demiurg. Recluziunea din "Serile la Mircesti" nu este o comoda retragere ("Perdelele-s lasate si lampele aprinse;/ in soba arde focul, tovaras mangaios..."), ci se inscrie in aceeasi translatie a viului catre universul mic, al conservarii si al rezistentei, al coborarii in spatii inguste ori subterane, de unde incepe un nou asalt al vietii.Tabloul iernii, ca al oricarei geneze, obtine grandoare, poezia hibernala fiind, cum de atatea ori s-a spus, cea mai reusita din creatia lui Vasile Alecsandri. Caderea zapezii, in "Iarna", dobandeste amploare cosmica: orizonturile se inchid, natura devenind un imens templu de gheata si de zapada. Aici se oficiaza metamorfoze esentiale, la care participa elementele, campia, muntii, bolta celesta, gerul. Gerul devine, paradoxal, factorul dinamic al transformarii, purtatorul miscarii prin insasi nemiscarea lasata in urma: "Gerul face cu-o suflare pod de gheata intre maluri,/ Pune stresinelor casei o ghirlanda de cristaluri,/ Iar pe fete de copile infloreste trandafiri."; "Gerul da aripi de vultur cailor in spumegare/ Ce se-ntrec pe campul luciu scotand aburi lungi pe nare." ("Gerul").Poezia "Mezul iernei" comporta disjunctia intre sfarsire si reinviere, amestecul de tacere si de zgomot al recompunerii. Cadrul este irepetabil, de extensie cosmica, de totala incremenire, in care miscarea clocoteste launtric: "in paduri trasnesc stejarii! E un ger amar,cumplit!/ Stelele par inghetate, cerul pare otelit,// [...] Mii de stele argintii/ in nemarginitul templu ard ca vecinice faclii./ Muntii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare/ Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare." Vacarmul alterneaza cu timpi de aparenta liniste, linistea dinaintea marilor catastrofe sau a fiintarilor cosmogonice, cumpana de alegere decisiva intre ele: "Totul e in neclintire, fara viata, fara glas;/ Nici un zbor in atmosfera, pe zapada - nici un pas; .Dar ce vad?... in raza lunei o fantasma se arata...". O prima etapa, esentiala, se incheie; germenele devenirii este deja format, miscarea se exteriorizeaza: "Iata-o sanie usoara care trece, peste vai.../ in vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai." ("Iarna"). Se cuvine sa fie corectata, in aceasta interpretare, si mult vehiculata "teroare de fenomenul boreal", pe care George Calinescu i-o atribuie, ca stare poetica subiacenta, lui Vasile Alecsandri. Aceasta este mai mult o fireasca infiorare a celui care participa la maretia unica a fenomenului de incepere. Poetul se extaziaza in fata marelui templu al naturii ("O! tablou maret, fantastic!..."), invoca gerul, aproape in chip magic, sa-i inlesneasca escapadele sentimentale: "O! tu, gerule naprasnic, vin , indeamna calul meu/ Sa ma poarte ca sageata unde el stie, si eu!". Mai mult decat acestea, Alecsandri apreciaza virtutile focului si, precum Eminescu ceva mai tarziu, incearca la flacara domoala plasmuiri de spatii imaginare ("Serile la Mircesti"). La venirea primaverii, poetul comunica o unda de nostalgie: "S-a dus zapada alba de pe intinsul tarii,/ S-au dus zilele Babei si noptile vegherii." ("Sfarsitul iernei"), normala in masura in care puritatea initiala se risipeste, albul imaculat se schimba in revarsare multicolora, geneza devine crestere. Poezia insasi este minata de o degradarelenta si secreta, dezvoltandu-se prin aglomerare, uneori facila, de detalii si de senzatii, fapt semnalat de critica literara, indeosebi de George Calinescu. Marile viziuni lirice scad treptat, prin repetarea imaginilor, a tropilor, prin invazia diminutivelor. Poetul face, am putea zice, substituirea calitatii prin cantitate, a ideatiei inalte prin masiva parcurgere descriptiva. Uneori exulta copilareste langa fiecare fir de iarba, sub razele soarelui, la trilurile cantatoarelor si la jocul inocent al mieilor, cade, pe alocuri, in dulcegarii. Dar, adevarata purtatoare a substantei poetice, miscarea genetica se exteriorizeaza tot mai mult, devenind, astfel perceputa, eruptie nelimitata a formelor. Apare solul, vestind o lume noua, punctul din care se dezvolta un intreg spatiu: "in fund, pe cer albastru, in zarea departata,/■ La rasarit, sub soare, un negru punt s-arata!/ E cocostarcul tainic, in lume calator,/ Al primaverii dulce iubit prevestitor." ("Oaspetii primaverii"). Zarile, contingente unor indepartate locuri, de la Casmir, Ciad, Ceylon, de la Nil, sunt inundate de soare, se deschid, imprumutand un aerexotic. Stampele orientale, "Mandarinul" si "Pastel chinez", in maniera parnasiana, concura la conturarea acestei rarefiate atmosfere. Influenta parnasiana este insa, in poezia lui Alecsandri, cu totul accidentala si simtirea, trecuta prin punctul zero al pastelurilor chineze, se reanima. Aicise ara, se practica un ceremonial al fecunditatii, gesturile se ordoneaza intr-un ritual stravechi.Mai intai, in faptul zilei, se fac pregatiri: "Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de munca" < ("Dimineata"), apoi oamenii descind masiv in camp: "Noroc bun!... Pe campul neted ie! 1 romanii cu-a lor pluguri!/ Boi plavani in cate sease trag, se opintesc in juguri./ Bratul goi I apasa-n coarne..." ("Plugurile"). Bucuria semanatului se comunica in formule arhetipale, Alecsandri surprinzand, ca in vechile imnuri, substanta originara a poeziei: "«O mie!» zice unul i menind cu veselie./ «Noroc si roada buna!» adaoge un alt". ("Samanatorii").De fapt, mai toata poezia viabila a primaverii obtine tonalitati imnice, prin celebrarea dorului de crestere al naturii: "Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,/ S-a sperarei zambitoare, s-a placerei, s-a iubirei." ("Lunca din Mircesti"). Locul reuniunii, al unei solemne convivialitati, este acum campul sau lunca. Aici toate fiintele vin,) cu grabire se aduna, spre deosebire de momentul de "sfarsit de toamna", de fapt in perfecta simetrie cu el, cand pasarile "parasit-au a lor cuiburi", au fugit, au pribegit. Aceeasi opozitie semnificativa se inregistreaza si in deplasarea pe verticala; in poezia toamnei, frunzele cad, se dezlipesc de crengi, ziua scade, omul insusi cade pe ganduri. Sensul este acum, primavara, unul al inaltarii, al zborului nelimitat, al cantecului si al concertelor, al armoniei depline: "O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!/ in oricare zi pe lume iese cate-o noua floare,/ S-un nou glas de armonie completeaza imnul sfant./ Ce se-nalta catre ceruri de pe veselul pamant.// Tot ce simte si viaza, j feara, pasare sau planta/ in caldura primaverii naste, salta, zboara, canta." ("Lunca din Mircesti"). Notele grave, existentiale nu lipsesc nici din aceasta poezie a exultantei si a celebrarii naturii. Secera, "crai nou de moarte", intra in lan, in momentul maxim al cresterii roadelor. in antiteza cu celalalt moment, cand fiinta solul tainic, zarea, "trista", acum "sub cer, in fund,, departe, misterios dispare." ("Baraganul"). Alecsandri nu mai insista pe detalii, insa un nou sfarsit se aduna in subterane, gata sa cuprinda spatiile. in acelasi spatiu, peste cativa ani, se va j auzi o tulburatoare chemare catre moarte: "dulcele corn" eminescian.