In dulcele stil clasic
Pentru Nichita Stanescu, timpul si spatiul se contopesc dupa o vointa demiurgica, prin transcenderi si decalaje temporale, cum se intampla in "Poveste sentimentala". Poetul poate fi comparat, prin mesajul incriptat in versuri, cu Rimbaud, Baudelaire sau Mallarme. Poezia "in dulcele stil clasic", aparuta in volumul cu acelasi titlu din 1970, contine tema, des uzitata, a trecerii timpului, a schimbarii, panta rhei. intr-o oarecare masura, prin tonalitatea baladesca, poezia aduce aminte de trubaduri ca Jehan Bodel, Guy de Coucy, Thibaut de Champagne (1201-1257), Richard Inima de Leu, Gace Brule ("Aube"), sau de creatiile de altadata ale poetului Charles d Orleans (1394-1465). Nota de amaraciune a lui Nichita Stanescu, in acelasi ton cu a lui Charles d Orleans, care spunea ca "soarta nu i-a prea suras", denota o criza existentiala profunda in relatia cu fiinta feminina. Poezia galanta este reluata aici, dar cu un alt sens: geneza se repeta, dar sta sub semnul efemerului, este trecatoare. Galateea, femeia din mitologia greata, nascuta dintr-o statuie cioplita de Pygmalion si insufletita de zeita Afrodita, izvorata aici din sufletul genuin al poetului, se indeparteaza cu pasi repezi: "Dintr-un bolovan coboara/ pasul tau de domnisoara". Mitul pietrei il apropie oarecum pe Nichita Stanescu de observatiile criticului literar francez Roger Caillois, acesta considerand ca tot ceea ce este in aparenta mort, fix in natura, se poate trezi prin spiritul zeilor marunti sau al magilor. Pentru ca toate elementele naturii, lemn, piatra, pamant, noroi, pot lua forma si viata, conduse de "duhuri inferioare", cu o durata mai mica sau mai mare de existenta.Relatia poetului cu fiinta iubita este insolita, contemplativa, mai curand asistand la aparitia ei, ca in mitul Galateei: "Dintr-un bolovan coboara/ pasul tau de domnisoara", creatia poetica producandu-se parca de la sine. Geneza are loc, la fel ca la sculptorul grec, dintr-un bolovan, simbol evocator pentru incremenire sau pentru perioadele geologice vechi. Se poate stabili o corespondenta cu legendele grecesti, in care creatia noua, recrearea lumii postdiluviene are loc din pietre imprastiate pe pamant. Prin urmare, nasterea "domnisoarei" seamana cu o resurectie postdiluviana, care ar trebui sa duca la miscare perpetua, la nemoarte. Metafora absoluta a acestui vers sugereaza o unire aproape imposibila, aceea dintre o fiinta umana si regnul mineral. Tran.sf.erul de valori are loc la nivelul substantei poetice, insasi fiinta femininafiind vazuta de poet oarecum impietrita, intr-o imagine deformata, inapta parca pentru relatii sentimentale. Mai mult, rolul poetului este static, lumea insasi fiind parca impietrita pentru pi, ramas singurul element vital in acest regn mineralizat. Semizeul, cum se autodefineste mai tarziu Nichita Stanescu, poate sa astepte, avand durata eterna si o tinerete intangibila. Probabil» proiectia "hyper-eonului" pe pamant sugereaza o tendinta de a trai in paradisul teresttu* idealizat, dincolo de paradisul cosmic, perfect. Poate si de aici vin imobilitatea eului liric,si asumarea rolului de spectator pasi\. Transformarea imobilitatii materiei in forme fluide indica incercarea genetica de a repune in miscare ceea ce este mort in aparenta, in credinta ca totul poate fi readus la viata, intr-o resurectie vitalista a materiei. Dar viziunea se amplifica si devine meditatie asupra trecerii timpului: "Dintr -o frunza verde, pala/ pasul tau de domnisoara". Epitetul multiplu "frunza verde, pala" poate.fi considerat un oximoron, punand in evidenta trasaturi contrastante. Frunza este un simbol al curgerii timpului, prin fanare inevitabila. Fluxul temporal, rata de trecere a timpului devine astfel mai rapida, indreptandu-se catre un final previzibil. Se poate vorbi si de o viziune, panteista asupra genezei "domnisoarei", ea putand exista, in stadiu de increat, in toate elementele naturii, chiar intr-o "frunza verde, pala". Pasul se modifica, intr-o inflexibila trecere, luand culoarea unei frunze verzi, apoi a uneia pale. Frunza contine sevele vietii, dar este si un simbol aj mortii, prin temporalitatea ei efemera, reprezentandu-1, din acest punct de vedere, pe zeul lanus, cel cu doua fete, simbol al inceputului si al sfarsitului. Aceasta modificare semnifica schimbarea, trecerea, efemeritatea dragostei, a fetei ce isi schimba momentele vietii cum isi modifica o frunza culoarea. Idila poate fi declansata de aceasta tristete, de a o vedea cum trece in noapte, cum se pierde in orizonturi incerte, ca o corabie ce navigheaza pe intinderile de apa, cu luminile aprinse: "Dintr-o inserare-n seara/ pasul tau de domnisoara". inserarea mai poate semnifica si misterul creatiei, cu o nota de romantism tardiv, pentru ca sfera uranica intunecata poate fi sursa de visuri ce prind realitate. Versurile au o relevanta cognitiva stranie, iar intelesul se implineste mai mult din perceptia simbolica a acestei structuri profunde, in care fiece cuvant creeaza o imagine, scoate la suprafata un nou sentiment, o noua stare existentiala. "Domnisoara" este un termen ceremonios, implicand o anumita ritualizare a adresarii, compatibila cu vremurile vechi, poate ale Evului Mediu. Femeia, realizata in atelierele ascunse de catre zeul-mester, are contingente cu elementele naturii, fiind un liant pentru toate aceste principii naturale. Principiul dupa care poetul creeaza viata il apropie de demiurg, dar ascendenta temporala este mult mai rapida decat la acesta, pentru ca secunda, dilatata la infinit, va disparea totusi repede, o data cu trecerea "domnisoarei".Versurile se structureaza intr-o diagrama a frecventelor greu accesibile, iar preferinta poetului se indreapta spre obiecte sau elemente cu o sonoritate deosebita. Impresia de zgomot de fond este redata si prin alternanta consoanelor surde cu cele sonore: "Dintr-o inserare-n seara/ pasul tau de domnisoara./ Dintr-o pasare amara/ pasul tau de domnisoara". Poate ca nasterea din piatra implica si o schimbare a frecventelor armonice ale universului, traduse tocmai in aceasta muzicalitate lenta, infinitii, generatoare de melancolie.Cizelarea aceasta a "pasului de domnisoara" vine din adancuri de timp, din acele vremuri tulburi, despre care legendele crestine spun ca Eva a fost creata din coasta lui Adam: "Dintr-o pasare amara/ pasul tau de domnisoara." Cosmicul este reprezentat aici prin "pasare amara" si prin sintagma "inserare-n seara". "Pasarea" este un simbol al destinului inflexibil, prin urmare exercita o stare de conjugare a fortelor negative, antivitale, prin absenta unui timp palpabil, stationar. Epitetul "amara" poate arata ca destinul ascendent al omului se frange, se intoarce spre pamant, devine cbtonic. Timpul se concentreaza asupra acelei clipe din noapte, cand pasul de domnisoara a fost zarit o data, intr-o reflectare incerta, incercandu-se, prin repetitie, prelungirea lui in vesnicie: "O secunda, o secunda/ eu l-am fost zarit in unda". Noaptea poate sugera un cadru romantic perfect, nefiind decat o oglinda intoarsa a zilei, in care misterele apar unul cate unul. "Domnisoara" insasi ramane un mister, inundand spatiul prin mersul sau, leganator si efemer, supus clipei trecatoare. Clipa aceasta, extrasa parca din versurile eminesciene, din "Floare albastra", indica nesfarsita tristete a poetului, care, desi inzestrat cu puteri de semizeu, nu poate opri trecerea timpului: "Mai ramai cu mersul tau/ parca pe timpanul meu/ blestemat si semizeu". Poetul-semizeu trece prin timp neschimbat, dar nu-1 poate modifica, de aceea si domnisoara devine fragila, nerecuperabila din fluxul temporal, imaginea ramanand numai in amintire. incercarea poetului, "blestemat si semizeu", de a stapani clipa, de a invinge temporalitatea umana este sortita esecului: pasul femeii se pierde in timpul profan, nu se repeta ca aparitie, si de aici deriva tragismul trecerii, al acelui fugit irreparabile tempus: "Mai ramai cu mersul tau/ parca pe timpanul meu/ blestemat si semizeu/ caci imi este foarte rau". Avand simturi omnipotente, ca ale unui fiinte divine, poetul insusi ramane in ipostaza de semizeu, neclintit in eterna trecere: "Stau intins si lung si zic,/ Domnisoara, mai nimic.. .//Pasul trece eu raman". Dupa ce geneza a avut loc, iar timpul si-a lasat pecetea melancolica asupra ei, singura alternativa a zeului este odihna, poetul incercand sa elimine tirania ireversibila a timpului: "Mai ramai cu mersul tau/ parca pe timpanul meu". "Persistenta memoriei", ramasa pe timpanul "blestemat" de "semizeu" al poetului, este singura fixare in eternitate a unei trecatoare povesti de dragoste. Poetul ramane inchis intr-un magic cerc de protectie, care il impiedica sa se risipeasca in lumea inconjuratoare: "Pasul trece eu raman". Lui ii este destinata incremenirea atemporala, cetpoate relua oricand procesul genezei in spatiul imaginar, protejand, pentru o clipa, intr-o lume arida, "forme trecatoare", "energie degradata", incapabile, dupa cum spune Jakob BShme, sa mentina tiparele primordiale.
marți, 8 iulie 2008
T ARGHEZII - TESTAMENT
COMENTARIU - Testament
Ars poetica (..arta poetica") este un text, de multe ori o poezie. in care autorul isi exprima conceptia despre arta. Poezia „Testament" deschide volumul de debut al lui Tudor Arghezi - „Cuvinte potrivite" (1927). Optiunea autorului pentru plasarea acestei creatii in fruntea celui dintai volum al sau, denota caracterul ei programatic, vizibil in fiecare secventa a textului. l7k1810lx92yyd„ Testament" este alcatuita din cinci strofe de intindere inegala, cu rima imperecheata si cu masura versului de unsprezece silabe.O particularitate a acestei creatii lirice este faptul ca ideile poetice nu se succed, ci se reiau in diferite structuri ale textului. Bunaoara, ideea legaturii dintre poet si strabunii sai apare in prima si a treia strofa, dar si in versul final; ideea ca poetul este un artizan al cuvantului apare in sintagma „cuvinte potrivite" (din strofa a IlI-a), dar si in sintagma „slova jaurita", din secventa finala. Tot asa, estetica uratului este enuntata in strofele a IlI-a si a IV-a.Incipitul este o formula/secventa cu un anume relief, prin care incepe o opera literara si ale carei semnificatii se extind asupra intregului text.Incipitul poeziei „ Testament" cuprinde primele doua versuri ale acesteia: „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte, Decat un nume adunat pe-o carte. "Aici se concentreaza ideile de baza ale intregii poezii: succesiunea generatiilor, truda indelungata a creatorului, importanta „cartii" (operei) pentru urmasi.Inca de acum, se contureaza prima opozitie a textului, „cartea" asigurand dainuirea creatorului, chiar daca acesta va tre£e in moarte.In strofele urmatoare, mai apar relatii de opozitie intre termenii care definesc uratul {„bube", „mucegaiuri", „noroi") si cei care sugereaza frumosul {„muguri", „coroane", „frumuseti").Universul operei releva o seama de particularitati apartinand modernismului.Modernismul constituie o orientare artistica opusa traditionalismului si care include, prin extensie, o seama de curente literare novatoare: simbolismul, expresionismul, dadaismul.Definit de criticul literar Eugen Lovinescu, modernisrnul inseamna o „ruptura" fata de trecut si o innoire notabila, atat in privinta surselor de inspiratie cat si in cea a tehnicilor poetice.Astfel, orientarea spre actual si spre citadin, adancirea lirismului, o anume ambiguitate a limbajului. innoirea metaforica, imaginile socante, versul liber constituie tot atatea elemente ale modernismului.In literatura romana, modernismul se manifesta inca din perioada antebelica, pentru a ajunge la valori notabile intre cele doua razboaie mondiale.Comentariul poeziei „Testament", de Tudor Arghezi, releva o ideatie bogata, metafore indraznete si o viziune originala asupra succesiunii generatiilor (elemente moderniste).Prima strofa este alcatuita din opt versuri.in primele doua versuri, poetul i se adreseaza fiului (urmasilor) carora le lasa Cartea sa (opera), asa cum strabunii ne-au lasat textele sacre.Intre cei doi termeni care incheie versurile 1 si 2 („moarte", „carte") se stabileste o opozitie: in vreme ce fiinta poetului se va intoarce in lut, opera va dainui mereu.Tot aici, epitetul individual „nume adunat" contine ideea ca opera a fost zamislita printr-un proces trudnic si indelungat, la capatul caruia poetul isi va aduce partea lui de contributie la „urcusul" in timp al omenirii.Versurile 3-8 ale primei strofe ofera „o viziune de sus a germinatiei antropologice" (Calinescu), poetul coborand in timp pana in clipa in care s-au nascut primii oameni.Astfel, metafora „seara razvratita" reprezinta, ca si la Eminescu, intunericul anterior nasterii lumii; aparitia „razvratita" a vietii este uriasa forfota universala din ziua cea dintai a omenirii, continuata cu urcusul in timp al generatiilor.Imaginea halucinanta a strabunilor care urca „prin rapi si gropi adanci" (metafore) sugereaza acest suis „pe branci", care va sfarsi in mormanele de oseminte.Poetul si fiul nu sunt decat doua momente ale eternei curgeri a „raului" de oameni. Integrat acestei legi cosmice, poetul stie ca este „bolnav de vreme", ca va veni clipa cand va muri. De aici, se naste hotararea de a se inscrie, prin Cartea sa, intr-un timp fara limite.In prima strofa, opera este vazuta ca ..o treapta" in „marea trecere" universala, un moment al progresului inceput in adancurile timpului originar, cand cei dintai strabuni s-au ridicat din golul preexistentei.Noutatea viziunii asupra artei si a rolului poetului constituie elemente moderniste.In strofa a H-a, „Cartea" devine „hrisovul vostru cel dintai", act al innobilarii prin munca, daruit urmasilor spirituali.Ideea legaturii poetului cu stramosii este exprimata in metafora osemintelor „varsate" in sufletul acestuia, intr-o contopire fara sfarsit.In strofa a IlI-a (alcatuita din 18 versuri) se concentreaza o ideatie densa.In aceste versuri, ideea legaturii dintre generatii castiga noi semnificatii: „batranii" autorului sunt taranii (care au mentinut, prin truda lor, viata planetei incadrand-o in ritmurile cosmice); metafora: „Sudoarea muncii sutelor de ani" cumuleaza sirul de opintiri existentiale ale strabunilor-tarani, avand drept consecinta aparitia unor generatii de intelectuali.Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei preschimbate in condei si cea a brazdeiprefacute in calimara), iar rostul sau in lume li se datoreaza stramosilor-tarani.Ridicati la rangul de Creatori, „batranii" sunt sacralizati, iar memoria lor (metafora „ cenusa mortilor din vatra") devine „Dumnezeu de piatra".In versurile 5 si 6 este indicat izvorul limbajului poetic arghezian: graiul aspru, frust al „batranilor" tarani, caruia poetul ii da noi straluciri.Tot aici, apare si sintagma „cuvinte potrivite" (care constituie si titlul primului volum arghezian). Aceasta il defineste pe autor ca pe un artizan care „potriveste" cuvintele in vers, printr-o activitate migaloasa si grea, desfasurata in „mii de saptamani".Decantate din graiul simplu si rudimentar (aspru si pur ca insusi pamantul) al inaintasilor tarani, cuvintele sunt „prefacute" „in versuri si-n icoane", devenind arta.in versul al X-lea din strofa pe care o discutam, este enuntata estetica uratului: „Facui din zdrente muguri si coroane" inseamna transformarea uratului in frumos, adica in poezie.Pe un plan mai profund, uratul face parte dintre atributele lumii care si-a pierdut sacralitatea. in acest sens, poetul devine un Creator care ii reda lumii frumusetea disparuta, poezia devenind o ipostaza a Logosului1.Estetica uratului este formulata si in doua versuri din strofa a IV-a:„Din bube, mucegaiuri si noroi Iscat-am frumuseti si preturi noi"O seama de verbe din strofele a IIl-a si a IV-a subliniaza rolul poetului in aceasta transfigurare: „am ivit", „le-am prefacut", „facui", „l-am preschimbat", „iscat-am".In aceste versuri, tema eului poetic este tratata in spirit modernist: in ipostaza de artizan, poetul zamisleste o alta „lume" decat cea traditionala, o „lume" a tuturor cuvintelor (frumoase si urate).Strofa a IV-a reliefeaza rolul purificator al creatiei poetice: aceasta este armonie (metafora cantecului la vioara) care incanta, dar si pedepseste, in scopul curatirii lumii („Pe care ascultand-o a jucat / Stapanul ca un tap injunghiat").Transfigurata in poezie, durerea ancestrala are menirea de a izbavi, de a spala de pacate pe cei care reprezinta raul, astfel incat lumea sa-si recapete puritatea pierduta.rIn ultima strofa, autorul isi sintetizeaza opiniile asupra viitoarei sale creatii.Alcatuita din „slova de foc" (cuvantul fierbinte, inspirat) si „slova faurita" (cuvantul ales cu migala si truda), „Cartea" este darul pe care „Robul" (autorul) i-1 ofera „domnului" (cititorul, urmasul).In aceasta secventa (ultimele doua strofe) se observa o anume obscuritate a textului, astfel incat metafore cum ar-fi „Stapanul ca un tap injunghiat", „ciorchin de negi" sau „Domnita sufera in cartea mea" se- lasa greu descifrate. De asemenea, observam ca unii termeni capata semnificatii neobisnuite, contrastele sunt izbitoare, iar sintaxa frazei poate fi rupta (elemente moderniste).Daca am incadra „ Testament" numai in modernism ar fi insuficient insa; felul in care poetul vorbeste despre stramosii tarani constituie un filon traditionalist care nu poate fi neglijat.Titlul poeziei poate insemna actul juridic intocmit de o persoana, prin care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte.In sens biblic, termenul trimite la invatatura pe care ne-au lasat-o proorocii si apostolii (cuprinsa in „Vechiul Testament" si in „Noul Testament"): opera argheziana este un legamant intre autor (devenit Dumnezeul „cartii" sale) si cititor, o imagine a lumii izbavite prin arta.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" face parte din primul volum de versuri al lui Lucian Blaga, "Poemele luminii" (1919), in care poetul propune o cosmologie bazata pe principiul fortei primordiale1 reprezentate de lumina. Este o meditatie lirica pe tema cunoasterii interzise de cenzura transcendenta, o ars poetica ce situeaza nasterea poeziei sub semnul cunoasterii apofatice, negative, al minus-cunoasterii, prin amplificarea misterului existential, a tainelor lumii. Teoretizand, ca filozof, conceptele mentionate, Blaga renunta, ca poet, "cu bucurie la cunoasterea absolutului", caci numai asa, prin poezie, poate sa proiecteze "in misterul lumii un inteles". Blaga se manifesta decis in apararea necunoscutului ca stare existentiala; pentru cunoasterea luciferica, misterul este bunul cel mai de pret: lumea denudata, cunoscuta in detaliu, profana prin manifestarile ei, devine banala, la fel de plictisitoare ca o carte citita de zeci de ori: "«Cunoasterea luciferica», prin actul initial, considera obiectul sau despicat in doua, intr-o parte care se arata si intr-o parte care se ascunde. Obiectul cunoasterii luciferice e totdeauna «un mister» care de o parte se arata prin semnele sale si de alta parte se ascunde dupa semnele sale [...]. Prin cunoastere paradisiaca se statornicesc pozitiile linistitoare, momentele de stabilitate vegetativa si orizonturile, care nu indeamna dincolo de ele insesi, ale spiritului cunoscator". ("Trilogia cunoasterii", "Cunoasterea luciferica"). Poetul alege partea ascunsa a lumii, creatoare de mister si de poezie, universul pastrandu-si prin urmare micile sau marile lui taine, neintinat prin cunoasterea profana, pozitivista, a omului modern. Teoria minus-cunoasterii a lui Blaga, negatia cunoasterii este de fapt indemnul spre o cunoastere mult mai adanca, in care lucrurile nu sunt sortate si numerotate cu cifre de catre un harnic matematician. Limitele ratiunii, ale logicii, au fost exprimate de Immanuel Kant in "Critica ratiunii pure" si deriva din categoriile folosite. Legendele germanice spun ca omul beneficia, inainte de a parasi Paradisul, de "cunoasterea originara", de "Urerlebniss", dar, culme a ironiei, a fost pacalit cu introducerea Logosului de catre zeii malefici, condusi de Loki, osandit, ca atare, la viata scurta, la boli si neputinta. De atunci, misticii lupta pentru a infrange ratiunea generatoare de rele, obstacol ce se opune proiectiei umane in infinit. Cunoasterea are la Blaga o dimensiune transcendenta, ce se stabileste prin pierderea in necunoscut, amplificandu-se in "zona fanicului", in "zona crypticului". Pana si ideea de a supune lumea unui proces de banalizare, prin inscrierea ei in serii de ecuatii, de multe ori false si cu o valoare relativa de adevar, pare a fi sortita esecului. Valoarea de adevar, de profunda cunoastere a lumii, nu poate veni decat din protejarea acestor mistere: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ si nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/ in calea mea/ in flori, in ochi, pe buze ori morminte". Titlul si primul vers al poeziei stabilesc de altfel factorii extremi implicati in acest gen de cunoastere, eul poetic si lumea infinita a misterului, figurata metaforic prin "corola de minuni a lumii", adevarata "padure de simboluri" a universului poetic blagian. Necunoscutul, pragul unde intervine cunoasterea transcendenta este sugerat de Blaga prin simboluri cuprinzatoare, deopotriva plastice si de maxima generalitate: "flori", "ochi", "buze", "morminte". Enumeratia, procedeu de amplificare a viziunii poetice, compusa din elemente eteroclite, constituie o modalitate de a se construi, din parti disparate, realitatea complexa a lumii.
Blaga afirma in "Stiinta si creatie" (1942): "«Orizontul misterelor» corespunde ca un mare «negativ» - transcendentelor... Kant a prezentat, in esenta, structurile «stiintei» in functie exclusiva de acel tip de cunoastere, pe care noi il atribuim numai fiintei umane incomplete ca atare, adica fiintei umane, care exista cu precadere in orizontul lumii date, si in vederea autoconservarii sale... Printr-o figura ca aceasta ilustram pozitivismul pur al lui Mach, neopozitivismul, fictionalismul lui Vaihinger, care toate inteleg lumea datelor sensibile ca singura "realitate" ("Doua tipuri de cunoastere"). Ele n-ar fi factori de structura, ci "produse" mai mult sau mai putin efemere ale inteligentei creatoare. "Corola de minuni a lumii" reprezinta in schimb darul mitic, punctul dezvoltarii in care trebuie sa ajunga omul, lasat, din partea Necunoscutului, drept mostenire. El trebuie protejat, nu distrus prin "cunoastere paradisiaca". Sensul poeziei, expresionist, de cunoastere reprezentata prin mister, este esenta operei poetice a lui Blaga, afirmata, sub forma de arta poetica, in aceasta poezie, care deschide volumul de debut, "Poemele luminii". La aceasta se adauga elemente clasiciste, realiste si romantice. Regula transcendentului ar putea reprezenta infinitatea: necunoscutul, redat prin metafora, "intunecata zare", complinita de fiorul transcendentei, alta metafora, "largi fiori de sfant mister", se transforma in spatiu vast, intins, inexplorabil; poetul sporeste misterul, prin lumina sa, comparata cu o forta cosmica, primara, creatoare, lumina lunara, reminiscenta din legendele vechi celtice: "dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taina -/ si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister/ si tot ce-i nenteles,/ se schimba-n nentelesuri si mai mari/ sub ochii mei...". x3e534xr68fyfMotivul lunii, care domina universul poetic eminescian, este si aici un factor potentator de mister si de cunoastere, cu aceeasi forta de cuprindere, orientata, de asta data, nu spre orizontul cosmic, infinit, al astrilor, ci catre penumbra intermundiilor, a tainelor profunde din infinitul^ mic, de foarte aproape, materializate simbolic "in flori, in ochi, pe buze ori morminte". imprumutand din lumina lunara ("eu cu lumina mea sporesc a lumii taina"), poetul oficiaza el insusi un act de creatie, complementar creatiei originare, savarsite sub semnul exploziei de lumina. Nu este insa una devastatoare, ci "tremuratoare", subtila, creatoare de mister si de valori estetice, profund umane; "lumina altora", incredintata cunoasterii limpezi,paradisiace, excesiv rationale, se dovedeste brutala, "sugruma vraja nepatrunsului ascuns/ in adancimi de intuneric", anuleaza sansa unei noi creatii. Antiteza dintre cele doua feluri de cunoastere, paradisiaca si luciferica, figurate prin metafore, "lumina altora", lipsita de potente creatoare, si "lumina mea", este ireductibila. "Lumina mea" este generatoare de mister, "lumina altora" doar determina drumuri fara intoarcere, conduce la inaptitudinea creatiei, la deriziune si inutilitate. Antiteza dintre aceste doua atitudini se stabileste prin negatii: "nu strivesc", "nu ucid", "nu sugrum" si "sporesc", "imbogatesc", "iubesc". Vraja cunoasterii se destrama sub efectul stiintei ineficiente, "voioase" in sens nietzscheean, limitatoare, sortindu-1 pe om la moarte spirituala, condamnandu-1 la neant. intunericul este astfel, la Blaga, ca si la poetii romantici, magma primordiala, din care se modeleaza, prin "Fiat lux!", prin lumina, lumea, dar si sursa unei inepuizabile inspiratii poetice, cultivata si mentinuta prin iubire, "caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte".Corola de minuni a lumii este o metafora complexa, revelatorie, chiar in sensul dat de Blaga acesteia, care pastreaza puritatea originara a cunoasterii, varietatea infinitelor forme ale frumosului. insasi existenta omului se interfereaza cu aceste umbre de intuneric si de lumina, sporind ansamblul de mistere al universului. Este un univers umanizat, al tainei si al sperantei, fragil ca si fiinta umana din care emana, gata oricand sa fie spulberat prin interventia brutala a atiunii. Metaforele-simboluri din partea vizibila a acestui univers sunt si ele senine ale fragilitatii, puternic incarcate semantic, terminale ale unor imense zone ale misterului, care invita la infinita cunoastere. Ochii sunt un simbol al acestei neincetate tentative de descifrare a misterelor, poarta de legatura cu celalalt taram, punctul de transcendenta cu lumea misterelor, ca si fantana, ochi magic in care "foste mume/ imi tin oglinda". Florile, "un simbol al starii primordiale, edenice" (Ion Balu), sunt punctul maxim de revelatie a misterului, de implinire a formelor, sublimul din preajma, forma extrema a frumosului, esente transpuse in materializari perisabile, supuse fanarii, marii treceri, ca si destinele umane, prezente in versul final printr-un cuvant neindurator, morminte, dincolo de care se intinde cel mai impenetrabil mister. De fapt, buze si morminte marginesc secventa de timp a trecerii umane, nastere, iubire, moarte, nastere din lumina si intoarcere la "Mumele sfintele -/ luminile mii,/ mume sub glii" ("Epitaf).Pe acest traseu al descifrarii misterelor, forma poetica a textului este fireasca, nesupusa nici unei constrangeri, fapt remarcabil de altfel in toata poezia lui Lucian Blaga. Masura versurilor este greu previzibila, ca si spatiile tainice in care se cufunda cunoasterea luciferica, redand caile ei sinuoase. Un vers central, de numai doua silabe, "dar eu", situeaza eul poetic, agentul cunoasterii, in centrul acestui imens ansamblu al tainelor. Ritmul versurilor urmeaza si el intensitatea starilor revelatorii, ragazul contemplarii formelor extatice ale materiei simbolizate si fermitatea concluziilor, a trecerii la alte orizonturi cognitive. Ritmul sugereaza aproape muzical imersiunea in spatii profunde, pana la luminile originare. Blaga insusi imita astfel actul creatiei primordiale, poezia fiind o mica parte dintr-o astfel de cosmogeneza.
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" face parte din primul volum de versuri al lui Lucian Blaga, "Poemele luminii" (1919), in care poetul propune o cosmologie bazata pe principiul fortei primordiale1 reprezentate de lumina. Este o meditatie lirica pe tema cunoasterii interzise de cenzura transcendenta, o ars poetica ce situeaza nasterea poeziei sub semnul cunoasterii apofatice, negative, al minus-cunoasterii, prin amplificarea misterului existential, a tainelor lumii. Teoretizand, ca filozof, conceptele mentionate, Blaga renunta, ca poet, "cu bucurie la cunoasterea absolutului", caci numai asa, prin poezie, poate sa proiecteze "in misterul lumii un inteles". Blaga se manifesta decis in apararea necunoscutului ca stare existentiala; pentru cunoasterea luciferica, misterul este bunul cel mai de pret: lumea denudata, cunoscuta in detaliu, profana prin manifestarile ei, devine banala, la fel de plictisitoare ca o carte citita de zeci de ori: "«Cunoasterea luciferica», prin actul initial, considera obiectul sau despicat in doua, intr-o parte care se arata si intr-o parte care se ascunde. Obiectul cunoasterii luciferice e totdeauna «un mister» care de o parte se arata prin semnele sale si de alta parte se ascunde dupa semnele sale [...]. Prin cunoastere paradisiaca se statornicesc pozitiile linistitoare, momentele de stabilitate vegetativa si orizonturile, care nu indeamna dincolo de ele insesi, ale spiritului cunoscator". ("Trilogia cunoasterii", "Cunoasterea luciferica"). Poetul alege partea ascunsa a lumii, creatoare de mister si de poezie, universul pastrandu-si prin urmare micile sau marile lui taine, neintinat prin cunoasterea profana, pozitivista, a omului modern. Teoria minus-cunoasterii a lui Blaga, negatia cunoasterii este de fapt indemnul spre o cunoastere mult mai adanca, in care lucrurile nu sunt sortate si numerotate cu cifre de catre un harnic matematician. Limitele ratiunii, ale logicii, au fost exprimate de Immanuel Kant in "Critica ratiunii pure" si deriva din categoriile folosite. Legendele germanice spun ca omul beneficia, inainte de a parasi Paradisul, de "cunoasterea originara", de "Urerlebniss", dar, culme a ironiei, a fost pacalit cu introducerea Logosului de catre zeii malefici, condusi de Loki, osandit, ca atare, la viata scurta, la boli si neputinta. De atunci, misticii lupta pentru a infrange ratiunea generatoare de rele, obstacol ce se opune proiectiei umane in infinit. Cunoasterea are la Blaga o dimensiune transcendenta, ce se stabileste prin pierderea in necunoscut, amplificandu-se in "zona fanicului", in "zona crypticului". Pana si ideea de a supune lumea unui proces de banalizare, prin inscrierea ei in serii de ecuatii, de multe ori false si cu o valoare relativa de adevar, pare a fi sortita esecului. Valoarea de adevar, de profunda cunoastere a lumii, nu poate veni decat din protejarea acestor mistere: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ si nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/ in calea mea/ in flori, in ochi, pe buze ori morminte". Titlul si primul vers al poeziei stabilesc de altfel factorii extremi implicati in acest gen de cunoastere, eul poetic si lumea infinita a misterului, figurata metaforic prin "corola de minuni a lumii", adevarata "padure de simboluri" a universului poetic blagian. Necunoscutul, pragul unde intervine cunoasterea transcendenta este sugerat de Blaga prin simboluri cuprinzatoare, deopotriva plastice si de maxima generalitate: "flori", "ochi", "buze", "morminte". Enumeratia, procedeu de amplificare a viziunii poetice, compusa din elemente eteroclite, constituie o modalitate de a se construi, din parti disparate, realitatea complexa a lumii.
Blaga afirma in "Stiinta si creatie" (1942): "«Orizontul misterelor» corespunde ca un mare «negativ» - transcendentelor... Kant a prezentat, in esenta, structurile «stiintei» in functie exclusiva de acel tip de cunoastere, pe care noi il atribuim numai fiintei umane incomplete ca atare, adica fiintei umane, care exista cu precadere in orizontul lumii date, si in vederea autoconservarii sale... Printr-o figura ca aceasta ilustram pozitivismul pur al lui Mach, neopozitivismul, fictionalismul lui Vaihinger, care toate inteleg lumea datelor sensibile ca singura "realitate" ("Doua tipuri de cunoastere"). Ele n-ar fi factori de structura, ci "produse" mai mult sau mai putin efemere ale inteligentei creatoare. "Corola de minuni a lumii" reprezinta in schimb darul mitic, punctul dezvoltarii in care trebuie sa ajunga omul, lasat, din partea Necunoscutului, drept mostenire. El trebuie protejat, nu distrus prin "cunoastere paradisiaca". Sensul poeziei, expresionist, de cunoastere reprezentata prin mister, este esenta operei poetice a lui Blaga, afirmata, sub forma de arta poetica, in aceasta poezie, care deschide volumul de debut, "Poemele luminii". La aceasta se adauga elemente clasiciste, realiste si romantice. Regula transcendentului ar putea reprezenta infinitatea: necunoscutul, redat prin metafora, "intunecata zare", complinita de fiorul transcendentei, alta metafora, "largi fiori de sfant mister", se transforma in spatiu vast, intins, inexplorabil; poetul sporeste misterul, prin lumina sa, comparata cu o forta cosmica, primara, creatoare, lumina lunara, reminiscenta din legendele vechi celtice: "dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taina -/ si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister/ si tot ce-i nenteles,/ se schimba-n nentelesuri si mai mari/ sub ochii mei...". x3e534xr68fyfMotivul lunii, care domina universul poetic eminescian, este si aici un factor potentator de mister si de cunoastere, cu aceeasi forta de cuprindere, orientata, de asta data, nu spre orizontul cosmic, infinit, al astrilor, ci catre penumbra intermundiilor, a tainelor profunde din infinitul^ mic, de foarte aproape, materializate simbolic "in flori, in ochi, pe buze ori morminte". imprumutand din lumina lunara ("eu cu lumina mea sporesc a lumii taina"), poetul oficiaza el insusi un act de creatie, complementar creatiei originare, savarsite sub semnul exploziei de lumina. Nu este insa una devastatoare, ci "tremuratoare", subtila, creatoare de mister si de valori estetice, profund umane; "lumina altora", incredintata cunoasterii limpezi,paradisiace, excesiv rationale, se dovedeste brutala, "sugruma vraja nepatrunsului ascuns/ in adancimi de intuneric", anuleaza sansa unei noi creatii. Antiteza dintre cele doua feluri de cunoastere, paradisiaca si luciferica, figurate prin metafore, "lumina altora", lipsita de potente creatoare, si "lumina mea", este ireductibila. "Lumina mea" este generatoare de mister, "lumina altora" doar determina drumuri fara intoarcere, conduce la inaptitudinea creatiei, la deriziune si inutilitate. Antiteza dintre aceste doua atitudini se stabileste prin negatii: "nu strivesc", "nu ucid", "nu sugrum" si "sporesc", "imbogatesc", "iubesc". Vraja cunoasterii se destrama sub efectul stiintei ineficiente, "voioase" in sens nietzscheean, limitatoare, sortindu-1 pe om la moarte spirituala, condamnandu-1 la neant. intunericul este astfel, la Blaga, ca si la poetii romantici, magma primordiala, din care se modeleaza, prin "Fiat lux!", prin lumina, lumea, dar si sursa unei inepuizabile inspiratii poetice, cultivata si mentinuta prin iubire, "caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte".Corola de minuni a lumii este o metafora complexa, revelatorie, chiar in sensul dat de Blaga acesteia, care pastreaza puritatea originara a cunoasterii, varietatea infinitelor forme ale frumosului. insasi existenta omului se interfereaza cu aceste umbre de intuneric si de lumina, sporind ansamblul de mistere al universului. Este un univers umanizat, al tainei si al sperantei, fragil ca si fiinta umana din care emana, gata oricand sa fie spulberat prin interventia brutala a atiunii. Metaforele-simboluri din partea vizibila a acestui univers sunt si ele senine ale fragilitatii, puternic incarcate semantic, terminale ale unor imense zone ale misterului, care invita la infinita cunoastere. Ochii sunt un simbol al acestei neincetate tentative de descifrare a misterelor, poarta de legatura cu celalalt taram, punctul de transcendenta cu lumea misterelor, ca si fantana, ochi magic in care "foste mume/ imi tin oglinda". Florile, "un simbol al starii primordiale, edenice" (Ion Balu), sunt punctul maxim de revelatie a misterului, de implinire a formelor, sublimul din preajma, forma extrema a frumosului, esente transpuse in materializari perisabile, supuse fanarii, marii treceri, ca si destinele umane, prezente in versul final printr-un cuvant neindurator, morminte, dincolo de care se intinde cel mai impenetrabil mister. De fapt, buze si morminte marginesc secventa de timp a trecerii umane, nastere, iubire, moarte, nastere din lumina si intoarcere la "Mumele sfintele -/ luminile mii,/ mume sub glii" ("Epitaf).Pe acest traseu al descifrarii misterelor, forma poetica a textului este fireasca, nesupusa nici unei constrangeri, fapt remarcabil de altfel in toata poezia lui Lucian Blaga. Masura versurilor este greu previzibila, ca si spatiile tainice in care se cufunda cunoasterea luciferica, redand caile ei sinuoase. Un vers central, de numai doua silabe, "dar eu", situeaza eul poetic, agentul cunoasterii, in centrul acestui imens ansamblu al tainelor. Ritmul versurilor urmeaza si el intensitatea starilor revelatorii, ragazul contemplarii formelor extatice ale materiei simbolizate si fermitatea concluziilor, a trecerii la alte orizonturi cognitive. Ritmul sugereaza aproape muzical imersiunea in spatii profunde, pana la luminile originare. Blaga insusi imita astfel actul creatiei primordiale, poezia fiind o mica parte dintr-o astfel de cosmogeneza.
pLUMB - bACOVIA
COMENTARIU - Plumb
George Bacovia (1881-1957) este cel mai mare reprezentant al simbolismului romanesc.Volumele sale de versuri: „Plumb" (1916), „Scantei galbene"(1926), „Cu voi" (1930), „Comedii in fond" (1936) si „Stante burgheze" (1946), ii confera acest loc privilegiat. t7c572tr55ysdin lirica bacoviana, cele mai importante motive simboliste sunt: plumbul (sugerand cenusiul existential, apasarea, caderea in moarte sub greutatea de plumb a destinului universal); orasul de provincie (spatiu dezolant, cu ploi putrede de toamna si copii bolnavi de tuberculoza), ploaia depresiva, solitudinea. golul, plictisul, somnul, agonia, culorile bolii etc. Plasata in fruntea primului volum de versuri bacovian („Plumb" - 1916), poezia mentionata poate fi socotita o ars poetica si o sinteza nu doar a volumului pe care il deschide, ci a intregii lirici bacoviene.In cele doua catrene ale acestei poezii, sunt reunite motive si stari sufletesti specifice acestui poet: moartea, prabusirea, frigul, somnul, pustiul, singuratatea, apasarea, dezarticularea psihicului etc.Desi a fost scrisa la inceputul secolului al XX-lea, poezia „Plumb" constituie o deschidere spre modern, in sensul relevarii unor nelinisti, framantari si angoase care premerg existentialismului.Sursa de inspiratie a constituit-o o vizita pe care poetul a facut-o, prin 1900, la cavoul Sturzestilor (din cimitirul bacaoan), fiind profund impresionat de sicriele si florile de plumb, care dadeau interiorului o nota stranie.Poezia „Plumb" este alcatuita din doua catrene.Incipitul („Dormeau adanc sicriele de plumb") pune intregul text sub semnul „somnului" profund al mortii. incremenite de plumbul care le-a cotropit, sicriele atarna greu si tragic.Titlul poeziei este un simbol. intrucat aici, un termen concret (plumbul) sugereaza o serie de stari sufletesti abstracte.Metalul pomenit in titlu avand culoare cenusie si o greutate mare, aceste trasaturi ar putea sa aiba mai multe semnificatii. Cenusiul ar putea sugera plictisul, monotonia si uratul care caracterizeaza lumea bacoviana.Rezultat din amestecul dintre alb si negru (culori predominante in lirica poetului), cenusiul este culoarea humei in care se intorc toate - oamenii dar si lucrurile. Elementul care contribuie la intoarcerea in huma este greutatea. Sub povara ei are loc regresiunea, caderea in timp, de parca destinul insusi este de plumb si-1 preseaza pe om, adancindu-1 treptat, dar implacabil spre golul Nefiintei.Titlul reuneste astfel mai multe semnificatii: monotonia existentiala, apasarea sufleteasca, plictisul, caderea. Pasarea cu aripi de plumb din finalul poeziei (amintind de albatrosul ranit din poezia simbolista apuseana), sugereaza prabusirea, imposibilitatea zborului, boala si moartea.Utilizarea simbolului constituie cel dintai element simbolist.Universul operei (idei, sentimente):Intreaga lirica bacoviana adera la simbolism, atat prin frecventa unor motive tipice, cat si prin tehnica.Simbolismul a fost un curent literar aparut in Franta, in ultimii ani ai veacului al XlX-lea si extins apoi in alte literaturi, inclusiv in literatura romana.Estetica simbolismului prezinta, in linii generale, urmatoarele caracteristici:Utilizarea simbolurilor cu functie sugestiva bogata; Cultivarea sugestiei cu ajutorul careia sunt scoase la iveala stari sufletesti vagi, fluide, confuze (melancolie, plictiseala, spaima, disperare etc); Relevarea corespondentelor tainice, a afinitatilor care se stabilesc intre obiecte si oameni, natura si sentimente etc; Cultivarea elementului muzical, a sonoritatilor verbale, a repetitiei si a refrenului; Existenta sinesteziei, adica perceperea simultana a unui ansamblu de senzatii (auditive, vizuale, olfactive etc).Strofa I prezinta cadrul in care se afla poetul: un cavou cu sicrie si flori facute din plumb, sau care sunt percepute astfel de eul liric, din pricina luminii cenusii si a atmosferei sumbre.Se pare ca acest spatiu al mortii isi extinde influenta si asupra naturii exterioare: coroanele arborilor „molipsite" de plumb scartaie jalnic, atinse de o boala cosmica.Verbele - aproape toate la imperfect („dormeau", „stam", „scartaiau", „atarnau"), prelungesc parca, intr-un timp infinit „somnul" sicrielor, veghea poetului si agonia naturii.O mentiune aparte merita cuvantul „cavou" care, pe langa sensul propriu, ar putea sa mai aiba si alte semnificatii: ar putea fi camera poetului „cu braie negre zugravita", asa cum este descrisa in poezia „Singur". Acesta ar fi cel mai mic cerc al solitudinii bacoviene; cavoul ar mai putea sa reprezinte orasul care, intr-o zi de ninsoare uriasa, devine un rece si intins cimitir („Si ninge ca-ntr-un cimitir"), asa cum apare in poezia „Nevroza". Acesta ar fi al doilea cerc al solitudinii poetului; prin extensie, cavoul ar mai putea simboliza planeta („intreg pamantul pare un mormant" — „Note de toamna"), ori chiar intreg Universul. Acesta ar fi ultimul „cerc" al singuratatii si al agoniei.Sensul echivoc al termenului discutat constituie un alt element simbolist.In strofa I, in spatiul intunecat, apasator si rece, poetul pare a fi captiv in cercurile concentrice ale unui univers care aluneca spre Nefiinta: cavoul, orasul-cimitir, pamantul-mormant.Nemiscarea vecina cu somnul de plumb, frigul, scartaitul coroanelor provoaca anxietate; eul liric intra in criza de identitate, fiind pandit de uniformizarea intru plumb.In strofa a II-a, s-ar parea ca poetul vegheaza sicriul unei persoane iubite (care murise).Primul vers al strofei in discutie („Dormea intors amorul meu de plumb") a fost interpretat ca avand sensul de „intors cu fata spre apus", adica mort.Acelasi vers confirma sensul general al liricii bacoviene: caderea, miscarea de involutie a vietii, prabusirea in starile primare ale materiei.Aflat alaturi de amorul sau „ intors", poetul are in fata o ipostaza rasturnata a Creatiei divine: umanul care s-a descompus, intorcandu-se in mineral si devenind plumb.Zadarnica este chemarea poetului („Si-am inceput sa-l strig"), caci invazia plumbului si frigul patrunzator arata ca totul „s-a intors cu fata spre apus" ca si mortul din sicriu: transformat parca intr-o pasare cu aripi de plumb, acesta nu se mai poate desprinde din inclestarea pamantului.In cadrul evocat, poetul traieste mai multe stari (singuratatea, frigul, somnul) si este cuprins de sentimente diverse: tristetea, apasarea sufleteasca, pustiul, nelinistea, disperarea, angoasa.Starile sufletesti vagi, nelamurite ale autorului, pe care acesta ni le transmite pe calea sugestiei, constituie un alt element simbolist. Tot asa, repetarea termenului din titlu (care devine un adevarat refren), cadrul sumbru al cavoului si corespondentele analogice, toate se incadreaza in acelasi curent.Mijloace de expresivitate artistica:Un prim element de expresivitate il constituie repetitia: cuvantul „plumb" apare de cate trei ori in fiecare strofa si o data in titlu.Din cele sapte pozitii semantice pe care le ocupa, cuvantul „plumb" apare ca determinant al unui substantiv concret, in patru: „sicriele de plumb", „flori de plumb" (2), „coroane de plumb", tragand parca realitatea in jos, in imperiul mortii.insotind substantivul abstract in doua cazuri („amorul meu de plumb" si „ aripile de plumb"), greutatea cenusiului ucide iubirea si elanurile; in curand totul se va transforma intr-un „noian de negru".Rimele de tonalitate inchisa (plumb, vestmant-vant, strig-frig) continand acelasi termen („plumb ") in finalul a patru din tre cele opt versuri ale poeziei, accentueaza senzatia de apasare sufleteasca. Frecventa termenilor care sugereaza moartea: „dormeau", „sicriele", „cavou", „funerar", „frig", „mort". Versurile sunt simetrice („Stam singur in cavou... si era vant... " / „Stam singur langa mort... si era frig..."), cuvintele folosite sunt putine, totul sugerand o anume linearitate existentiala.Din punct de vedere prozodic, cele doua strofe sunt catrene: rima este imbratisata (a b b a), ritmul - iambic, iar masura versului este de 10 silabe.Specia literara = elegie (cu elemente de meditatie). Monologul poetului este intrerupt prin puncte de suspensie, de parca acesta ar auzi, in curgerea mileniului, pasii Neantului.
George Bacovia (1881-1957) este cel mai mare reprezentant al simbolismului romanesc.Volumele sale de versuri: „Plumb" (1916), „Scantei galbene"(1926), „Cu voi" (1930), „Comedii in fond" (1936) si „Stante burgheze" (1946), ii confera acest loc privilegiat. t7c572tr55ysdin lirica bacoviana, cele mai importante motive simboliste sunt: plumbul (sugerand cenusiul existential, apasarea, caderea in moarte sub greutatea de plumb a destinului universal); orasul de provincie (spatiu dezolant, cu ploi putrede de toamna si copii bolnavi de tuberculoza), ploaia depresiva, solitudinea. golul, plictisul, somnul, agonia, culorile bolii etc. Plasata in fruntea primului volum de versuri bacovian („Plumb" - 1916), poezia mentionata poate fi socotita o ars poetica si o sinteza nu doar a volumului pe care il deschide, ci a intregii lirici bacoviene.In cele doua catrene ale acestei poezii, sunt reunite motive si stari sufletesti specifice acestui poet: moartea, prabusirea, frigul, somnul, pustiul, singuratatea, apasarea, dezarticularea psihicului etc.Desi a fost scrisa la inceputul secolului al XX-lea, poezia „Plumb" constituie o deschidere spre modern, in sensul relevarii unor nelinisti, framantari si angoase care premerg existentialismului.Sursa de inspiratie a constituit-o o vizita pe care poetul a facut-o, prin 1900, la cavoul Sturzestilor (din cimitirul bacaoan), fiind profund impresionat de sicriele si florile de plumb, care dadeau interiorului o nota stranie.Poezia „Plumb" este alcatuita din doua catrene.Incipitul („Dormeau adanc sicriele de plumb") pune intregul text sub semnul „somnului" profund al mortii. incremenite de plumbul care le-a cotropit, sicriele atarna greu si tragic.Titlul poeziei este un simbol. intrucat aici, un termen concret (plumbul) sugereaza o serie de stari sufletesti abstracte.Metalul pomenit in titlu avand culoare cenusie si o greutate mare, aceste trasaturi ar putea sa aiba mai multe semnificatii. Cenusiul ar putea sugera plictisul, monotonia si uratul care caracterizeaza lumea bacoviana.Rezultat din amestecul dintre alb si negru (culori predominante in lirica poetului), cenusiul este culoarea humei in care se intorc toate - oamenii dar si lucrurile. Elementul care contribuie la intoarcerea in huma este greutatea. Sub povara ei are loc regresiunea, caderea in timp, de parca destinul insusi este de plumb si-1 preseaza pe om, adancindu-1 treptat, dar implacabil spre golul Nefiintei.Titlul reuneste astfel mai multe semnificatii: monotonia existentiala, apasarea sufleteasca, plictisul, caderea. Pasarea cu aripi de plumb din finalul poeziei (amintind de albatrosul ranit din poezia simbolista apuseana), sugereaza prabusirea, imposibilitatea zborului, boala si moartea.Utilizarea simbolului constituie cel dintai element simbolist.Universul operei (idei, sentimente):Intreaga lirica bacoviana adera la simbolism, atat prin frecventa unor motive tipice, cat si prin tehnica.Simbolismul a fost un curent literar aparut in Franta, in ultimii ani ai veacului al XlX-lea si extins apoi in alte literaturi, inclusiv in literatura romana.Estetica simbolismului prezinta, in linii generale, urmatoarele caracteristici:Utilizarea simbolurilor cu functie sugestiva bogata; Cultivarea sugestiei cu ajutorul careia sunt scoase la iveala stari sufletesti vagi, fluide, confuze (melancolie, plictiseala, spaima, disperare etc); Relevarea corespondentelor tainice, a afinitatilor care se stabilesc intre obiecte si oameni, natura si sentimente etc; Cultivarea elementului muzical, a sonoritatilor verbale, a repetitiei si a refrenului; Existenta sinesteziei, adica perceperea simultana a unui ansamblu de senzatii (auditive, vizuale, olfactive etc).Strofa I prezinta cadrul in care se afla poetul: un cavou cu sicrie si flori facute din plumb, sau care sunt percepute astfel de eul liric, din pricina luminii cenusii si a atmosferei sumbre.Se pare ca acest spatiu al mortii isi extinde influenta si asupra naturii exterioare: coroanele arborilor „molipsite" de plumb scartaie jalnic, atinse de o boala cosmica.Verbele - aproape toate la imperfect („dormeau", „stam", „scartaiau", „atarnau"), prelungesc parca, intr-un timp infinit „somnul" sicrielor, veghea poetului si agonia naturii.O mentiune aparte merita cuvantul „cavou" care, pe langa sensul propriu, ar putea sa mai aiba si alte semnificatii: ar putea fi camera poetului „cu braie negre zugravita", asa cum este descrisa in poezia „Singur". Acesta ar fi cel mai mic cerc al solitudinii bacoviene; cavoul ar mai putea sa reprezinte orasul care, intr-o zi de ninsoare uriasa, devine un rece si intins cimitir („Si ninge ca-ntr-un cimitir"), asa cum apare in poezia „Nevroza". Acesta ar fi al doilea cerc al solitudinii poetului; prin extensie, cavoul ar mai putea simboliza planeta („intreg pamantul pare un mormant" — „Note de toamna"), ori chiar intreg Universul. Acesta ar fi ultimul „cerc" al singuratatii si al agoniei.Sensul echivoc al termenului discutat constituie un alt element simbolist.In strofa I, in spatiul intunecat, apasator si rece, poetul pare a fi captiv in cercurile concentrice ale unui univers care aluneca spre Nefiinta: cavoul, orasul-cimitir, pamantul-mormant.Nemiscarea vecina cu somnul de plumb, frigul, scartaitul coroanelor provoaca anxietate; eul liric intra in criza de identitate, fiind pandit de uniformizarea intru plumb.In strofa a II-a, s-ar parea ca poetul vegheaza sicriul unei persoane iubite (care murise).Primul vers al strofei in discutie („Dormea intors amorul meu de plumb") a fost interpretat ca avand sensul de „intors cu fata spre apus", adica mort.Acelasi vers confirma sensul general al liricii bacoviene: caderea, miscarea de involutie a vietii, prabusirea in starile primare ale materiei.Aflat alaturi de amorul sau „ intors", poetul are in fata o ipostaza rasturnata a Creatiei divine: umanul care s-a descompus, intorcandu-se in mineral si devenind plumb.Zadarnica este chemarea poetului („Si-am inceput sa-l strig"), caci invazia plumbului si frigul patrunzator arata ca totul „s-a intors cu fata spre apus" ca si mortul din sicriu: transformat parca intr-o pasare cu aripi de plumb, acesta nu se mai poate desprinde din inclestarea pamantului.In cadrul evocat, poetul traieste mai multe stari (singuratatea, frigul, somnul) si este cuprins de sentimente diverse: tristetea, apasarea sufleteasca, pustiul, nelinistea, disperarea, angoasa.Starile sufletesti vagi, nelamurite ale autorului, pe care acesta ni le transmite pe calea sugestiei, constituie un alt element simbolist. Tot asa, repetarea termenului din titlu (care devine un adevarat refren), cadrul sumbru al cavoului si corespondentele analogice, toate se incadreaza in acelasi curent.Mijloace de expresivitate artistica:Un prim element de expresivitate il constituie repetitia: cuvantul „plumb" apare de cate trei ori in fiecare strofa si o data in titlu.Din cele sapte pozitii semantice pe care le ocupa, cuvantul „plumb" apare ca determinant al unui substantiv concret, in patru: „sicriele de plumb", „flori de plumb" (2), „coroane de plumb", tragand parca realitatea in jos, in imperiul mortii.insotind substantivul abstract in doua cazuri („amorul meu de plumb" si „ aripile de plumb"), greutatea cenusiului ucide iubirea si elanurile; in curand totul se va transforma intr-un „noian de negru".Rimele de tonalitate inchisa (plumb, vestmant-vant, strig-frig) continand acelasi termen („plumb ") in finalul a patru din tre cele opt versuri ale poeziei, accentueaza senzatia de apasare sufleteasca. Frecventa termenilor care sugereaza moartea: „dormeau", „sicriele", „cavou", „funerar", „frig", „mort". Versurile sunt simetrice („Stam singur in cavou... si era vant... " / „Stam singur langa mort... si era frig..."), cuvintele folosite sunt putine, totul sugerand o anume linearitate existentiala.Din punct de vedere prozodic, cele doua strofe sunt catrene: rima este imbratisata (a b b a), ritmul - iambic, iar masura versului este de 10 silabe.Specia literara = elegie (cu elemente de meditatie). Monologul poetului este intrerupt prin puncte de suspensie, de parca acesta ar auzi, in curgerea mileniului, pasii Neantului.
COMENTARIU - Lacustra
COMENTARIU - Lacustra
Simbolismul a fost un curent literar aparut in Franta, in ultimii ani ai veacului al XlX-lea si extins apoi in alte literaturi, inclusiv in literatura romana. r3j959rj48cqmEstetica simbolismului prezinta, in linii generale, urmatoarele caracteristici: Utilizarea simbolurilor cu functie sugestiva bogata; Cultivarea sugestiei cu ajutorul careia sunt scoase la iveala stari sufletesti vagi, fluide, confuze (melancolie, plictiseala, spaima, disperare etc); Relevarea corespondentelor tainice, a afinitatilor care se stabilesc intre obiecte si oameni, natura si sentimente etc; Cultivarea elementului muzical, a sonoritatilor verbale, a repetitiei si a refrenului; Existenta sinesteziei, adica perceperea simultana a unui ansamblu de senzatii (auditive, vizuale, olfactive etc).Poezia intitulata „Lacustra" apare in volumul de debut {„Plumb" - 1916) si concentreaza mai multe motive specifice poetului: ploaia, noaptea, singuratatea, somnul, cosmarul, golul, prabusirea.Prezenta acestor motive ca si starile sufletesti ale eului liric (nevroza, plictisul, angoasa, spaima) constituie primul element simbolist.Sentimentul predominant pe care-1 traieste eul liric fiind teroarea de umed, cea dintai expresie a acestuia este chiar titlul poeziei.In sensul propriu, termenul „lacustra" desemneaza locuinta construita pe apa, de catre omul preistoric.In subsidiar, termenul „lacustra" antreneaza si sugestia a doua goluri: unul acvatic si altul temporal, ambele nascatoare de spaima.Motivul acestei stari fiind ploaia, termenul poate sa aiba rolul de simbol.Ploaia nocturna angoasanta si interminabila sugereaza putrezirea materiei, descompunerea treptata, „sfarsitul continuu".Presimtirea acestuia duce la plansul cosmic („Aud materia plangand"), in infinitul caruia poetul se simte singur, ca si cand ar fi ultimul om al planetei.Devenita grea (ca si plumbul), ploaia trage in jos Universul, ai carui piloni se prabusesc in noroiul primordial.Folosirea simbolului constituie o alta particularitate a simbolismului.Cele patru strofe (perfect simetrice) ale poeziei pot fi structurate pe doua planuri complementare: planul exterior (cadrul material) si planul interior (spatiul sufletesc terorizat de ploaie), realitatea si visul, timpul actual si timpul istoric.In prima strofa, se pare ca poetul s-ar afla in camera lui, ascultand ploaia; noaptea neagra, uda si goala, singuratatea si curgerea exasperanta a suvoaielor, ii trezesc spaima ancestrala a unui diluviu amenintator.Teroarea de umed isi are originea in sirul nesfarsit de nopti pluvioase („De-atatea nopti aud plouand") creand impresia ca fenomenul va deveni etern.In superba personificare din versul al doilea („Aud materia plangand") s-ar parea ca materia universala (din care sunt facute toate) isi presimte sfarsitul: ploaia o va topi, instaurand in locul ei un imens ocean intunecat (ca Increatul cosmic eminescian).Singur si oprimat de ploaie, poetul traieste senzatia scufundarii in golul temporal, pana in preistorie.Finalul primei strofe („Sunt singur si ma duce-un gand / Spre locuintele lacustre") constituie un refren (care se repeta la sfarsitul poeziei).Utilizarea repetitiilor / refrenului ca si o anume muzicalitate in tonuri minore a textului („plouand" / „plangand" / „gand"), sunt elemente simboliste.In strofa a H-a, omul contemporan sufera un „transfer", devenind om preistoric, un semen al poetului, de care acesta este legat prin ploaie, singuratate si participarea comuna la moartea lumii.Acum, teroarea de umed se traduce intr-o „halucinatie a unui diluviu ce izbeste cu valuri de apa pe cel adormit" (Calinescu). Acesteia i se adauga si cosmarul („ Tresar prin somn si mi se pare / Ca n-am tras podul de la mal") reliefand aceeasi spaima fixata in subconstient.In strofa a IIl-a, coborand tot mai mult in „golul istoric" al inceputurilor lumii, poetul traieste o senzatie coplesitoare: „ Si simt cum de atata ploaie / Piloti grei se prabusesc".S-ar parea ca intreg Universul, ai carui stalpi de sustinere au fost topiti de ploaie, sta gata sa se prabuseasca in noroiul primordial.In aceste conditii, personificarea „Aud materia plangand" capata rolul de mars funebru.Strofa a IV-a constituie o repetare a strofei initiale, cu versul al doilea modificat („Tot tresarind, tot asteptand"). Acum, absenta oricarei perspective si intoarcerea la cadrul initial (ca o rotire exasperanta a aceluiasi tablou), prelungesc ploaia, spaimele si angoasa dincolo de limitele timpului concret. La nivelul limbajului, teroarea de umed se concretizeaza in frecventa termenilor legati de apa: „lacustra", „plouand", „plangand", „ude", „val", „podul", „mal", „ploaie" (unii fiind repetati).
Simbolismul a fost un curent literar aparut in Franta, in ultimii ani ai veacului al XlX-lea si extins apoi in alte literaturi, inclusiv in literatura romana. r3j959rj48cqmEstetica simbolismului prezinta, in linii generale, urmatoarele caracteristici: Utilizarea simbolurilor cu functie sugestiva bogata; Cultivarea sugestiei cu ajutorul careia sunt scoase la iveala stari sufletesti vagi, fluide, confuze (melancolie, plictiseala, spaima, disperare etc); Relevarea corespondentelor tainice, a afinitatilor care se stabilesc intre obiecte si oameni, natura si sentimente etc; Cultivarea elementului muzical, a sonoritatilor verbale, a repetitiei si a refrenului; Existenta sinesteziei, adica perceperea simultana a unui ansamblu de senzatii (auditive, vizuale, olfactive etc).Poezia intitulata „Lacustra" apare in volumul de debut {„Plumb" - 1916) si concentreaza mai multe motive specifice poetului: ploaia, noaptea, singuratatea, somnul, cosmarul, golul, prabusirea.Prezenta acestor motive ca si starile sufletesti ale eului liric (nevroza, plictisul, angoasa, spaima) constituie primul element simbolist.Sentimentul predominant pe care-1 traieste eul liric fiind teroarea de umed, cea dintai expresie a acestuia este chiar titlul poeziei.In sensul propriu, termenul „lacustra" desemneaza locuinta construita pe apa, de catre omul preistoric.In subsidiar, termenul „lacustra" antreneaza si sugestia a doua goluri: unul acvatic si altul temporal, ambele nascatoare de spaima.Motivul acestei stari fiind ploaia, termenul poate sa aiba rolul de simbol.Ploaia nocturna angoasanta si interminabila sugereaza putrezirea materiei, descompunerea treptata, „sfarsitul continuu".Presimtirea acestuia duce la plansul cosmic („Aud materia plangand"), in infinitul caruia poetul se simte singur, ca si cand ar fi ultimul om al planetei.Devenita grea (ca si plumbul), ploaia trage in jos Universul, ai carui piloni se prabusesc in noroiul primordial.Folosirea simbolului constituie o alta particularitate a simbolismului.Cele patru strofe (perfect simetrice) ale poeziei pot fi structurate pe doua planuri complementare: planul exterior (cadrul material) si planul interior (spatiul sufletesc terorizat de ploaie), realitatea si visul, timpul actual si timpul istoric.In prima strofa, se pare ca poetul s-ar afla in camera lui, ascultand ploaia; noaptea neagra, uda si goala, singuratatea si curgerea exasperanta a suvoaielor, ii trezesc spaima ancestrala a unui diluviu amenintator.Teroarea de umed isi are originea in sirul nesfarsit de nopti pluvioase („De-atatea nopti aud plouand") creand impresia ca fenomenul va deveni etern.In superba personificare din versul al doilea („Aud materia plangand") s-ar parea ca materia universala (din care sunt facute toate) isi presimte sfarsitul: ploaia o va topi, instaurand in locul ei un imens ocean intunecat (ca Increatul cosmic eminescian).Singur si oprimat de ploaie, poetul traieste senzatia scufundarii in golul temporal, pana in preistorie.Finalul primei strofe („Sunt singur si ma duce-un gand / Spre locuintele lacustre") constituie un refren (care se repeta la sfarsitul poeziei).Utilizarea repetitiilor / refrenului ca si o anume muzicalitate in tonuri minore a textului („plouand" / „plangand" / „gand"), sunt elemente simboliste.In strofa a H-a, omul contemporan sufera un „transfer", devenind om preistoric, un semen al poetului, de care acesta este legat prin ploaie, singuratate si participarea comuna la moartea lumii.Acum, teroarea de umed se traduce intr-o „halucinatie a unui diluviu ce izbeste cu valuri de apa pe cel adormit" (Calinescu). Acesteia i se adauga si cosmarul („ Tresar prin somn si mi se pare / Ca n-am tras podul de la mal") reliefand aceeasi spaima fixata in subconstient.In strofa a IIl-a, coborand tot mai mult in „golul istoric" al inceputurilor lumii, poetul traieste o senzatie coplesitoare: „ Si simt cum de atata ploaie / Piloti grei se prabusesc".S-ar parea ca intreg Universul, ai carui stalpi de sustinere au fost topiti de ploaie, sta gata sa se prabuseasca in noroiul primordial.In aceste conditii, personificarea „Aud materia plangand" capata rolul de mars funebru.Strofa a IV-a constituie o repetare a strofei initiale, cu versul al doilea modificat („Tot tresarind, tot asteptand"). Acum, absenta oricarei perspective si intoarcerea la cadrul initial (ca o rotire exasperanta a aceluiasi tablou), prelungesc ploaia, spaimele si angoasa dincolo de limitele timpului concret. La nivelul limbajului, teroarea de umed se concretizeaza in frecventa termenilor legati de apa: „lacustra", „plouand", „plangand", „ude", „val", „podul", „mal", „ploaie" (unii fiind repetati).
ALEXaNDRU MaCEDONSKI - Noaptea de decemvrie
ALEXaNDRU MaCEDONSKI - Noaptea de decemvrie
Al. Macedonski se naste intr-o familie boiereasca din Oltenia. isi face studiile preuniversitare in particular, apoi face politica (in principal, liberala) si gazetarie. Noncon-formist si nemultumit isi ataca aproape toti confratii in scrierile jurnalistice si in special pe junimisti, ceea ce va duce la izolarea lui in viata literara romaneasca. Meritul recunoscut al lui Macedonski este acela de teoretician al simbolismului romanesc, pe care il analizeaza in cateva studii ale sale si mai ales prin revista sa Literatorul. De asemenea, el este unul dintre poetii importanti ai literaturii noastre, fixat la granita dintre romantismul de tip eminescian si simbolismul timpuriu. Principalele sale volume de versuri sunt Poezii, Excelsior, Poema rondelurilor. De asemenea, este de mentionat romanul Thalassa.Noaptea de decemvrie 1902 (poem)1. Tema poemului este de factura romantica: conditia geniului.2. Problema inadaptarii geniului intr-o lume mediocra este ilustrata printr-o poveste simbolica.3. Nefericirea poetului vine din constiinta lui de fiinta muritoare.4. Multe dintre tehnicile compozitionale apartin simbolismului (imaginile sinestezice, portretul ostentativ grotesc, muzicalitatea versurilor).5. Mesajul poemului este cladit pe ideea ca artistul este predestinat sa caute un drum al devenirii sale.TemaPoemul trateaza conditia fiintei superioare intr-o lume mediocra.Subiectulintr-o noapte de iarna, un poet care priveste focul din camin terorizat cu gandul ca in curand acesta se va stinge, se sustrage conditiei lui de umila existenta, visand la o poveste fabuloasa. El isi imagineaza ca un emir din Bagdad tanar si bogat este cuprins de o melanolica chemare. acesta vrea sa plece in pelerinaj spre cetatea sfanta, Meka, dar pe drumul cel greu, prin desert. Viata in rozul Bagdad este fericita, emirul are tot ce-si doreste, este in apogeul existentei, cand se simte traznet si zeu, dar cetatea il cheama. isi pregateste un alai impresionant si porneste spre Meka. in acelasi timp, un cersetor se indreapta tot spre •cetatea sfanta, dar pe un drum scurt si comod. Emirul strabate pustia, privind cu durere cum insotitorii sai mor unul cate unul, ucisi de drumul anevoios prin arsita desertului. in cele din urma, insusi emirul moare, uitandu-se in zare, unde i se pare ca se vede Meka, pe ale carei porti patrunde cersetorul.Poemul se incheie cu imaginea poetului in camera pustie, in care focul se stinsese.ComentariulPoemul lui Macedonski, desi creat pe o tema si pe simboluri romantice, ramane in esenta o scriere simbolista prin tehnica. Viziunea macedonskiana asupra conditiei geniului nu difera prea mult de cea romantica; fiinta inadaptabila si rascolita de nemultumire la gandul unui destin efemer, geniul este nefericit, ca si in poezia lui Eminescu, si privat de intelegerea semenilor. Macedonski insista insa ceva mai mult pe cruzimea fiintei mediocre, a carei impostura distruge visul creatorului de geniu. Ideea vine din estetica simbolista, dar si din amaraciunea iritata a poetului care a trait la modul suprem sentimentul persecutiei.Povestea emirului din Bagdad este in mod direct asociata cu destinul poetului traznit de soarta, adica iluminat si predestinat sa caute cu deznadejde o cale a devenirii sale. Menirea artistului romantic este de a-si cauta o modalitate de exprimare, capabila sa il elibereze de sub teroarea destinului limitat, iar aceasta cautare implica suferinta tragica (in sens eminescian). De aceea, emirul nu are de ales, el trebuie sa paraseasca viata placerilor usoare din rozul Bagdad si sa porneasca spre cetatea de vise. Idealul sau nu vine din ratiune sau din ambitii marunte, ci este de natura mistica. El este coplesit de o stare contemplativa {...zilnic se simte furat de-o visare...), in care aude chemarea cetatii preasfinte, iar acest vis se instaleaza treptat, il obsedeaza, il instapaneste si devine singura lui credinta: Dar Meka e-n zarea de flacari - departe -/De ea o pustie imensa-l desparte,/ Si prada pustiei cati oameni nu cad?/ Pustia i-o mare aprinsa de soare,/ Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare -/Si dulce e viata in rozul Bagdad.Fragmentul ilustreaza momentul de dinainte de plecarea emirului spre cetatea sfanta si sugereaza nehotararea personajului prin intermediul unei antiteze intre idealul riscant si realitatea confortabila. Cetatea Meka, simbol al aspiratiei mistice, se afla dincolo de spatiul desertic, in zarea de flacari, si, ca sa ajunga la ea, emirul trebuie sa treaca prin marea proba a pustiei, pentru care nu este pregatit. Sintagma zarea de flacari conoteaza sensurile mistuitoare ale idealului, caci Meka reprezinta o obsesie nascuta din aspiratie spirituala si credinta devoratoare: Spre Meka-l rapeste credinta - vointa. De aceea alba cetate este asociata imaginii focului, simbol prin excelenta al arderii purificatoare, dar si al fascinatiei magice. Pustia, care in traditiile crestine trebuie parcursa in singuratate, aici devine un drum platit cu numeroase sacrificii omenesti, caci, in calatoria sa, emirul isi lasa in nisipurile desertului toti robii, cu cai, cu camile... Metafora mare aprinsa de soare, prin care poetul defineste sensul pustiei, include, pe langa sugestia caldurii cumplite, si pe cea a necunoscutului insondabil, imprevizibil; imaginea se completeaza prin epitetul anticipativ imensa si prin secventa Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare, in care repetitia delimiteaza decisiv spatiul avital al pustiei de imaginea ispititoare a rozului Bagdad. Sfasiat intre ispita domestica si cea spirituala, emirul o alege pe cea din urma si porneste spre cetatea de vise.El stie ca idealul acesta se plateste cu viata, caci cetatea nu numai ca il cheama, ci ii cere simtirea, ii cere fiinta,/ Ii vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea / Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta. Din acest motiv, drumul devine mai important decat intrarea in cetate; portile ei sunt deschise pentru oricine, chiar si pentru omul pocit si viclean, dar drumul anevoios prin pustie reprezinta o incercare facuta doar pentru cei alesi. Respectiv, nu creatia finita conteaza, ci trairea artistului, care prin actul sau creativ atinge starea de gratie a fiintei, de speranta mistica si suferinta eliberatoare.De-a lungul poemului, Macedonski combina elemente romantice si simboliste. Cum am spus deja, tema geniului apartine romantismului si este expusa parabolic, printr-o poveste despre nefericirea fiintei sfasiate de ideal. Emirul este replica simbolica a poetului traznit de soarta din prima parte a poemului si care intruchipeaza tot o obsesie romantica - anume ca orice act de creatie implica suferinta si este rodul inspiratiei. Trecerea de la existenta reala a poetului nefericit si osandit la o existenta mizera, la spatiul purificat al imaginatiei este realizata, de asemenea, printr-un procedeu romantic: revelatia poetica, inaltatoare, capabila sa indum-nezeiasca fiinta; aici inspiratia artistului este potentata de puterea hipnotica a focului, asociat cu un arhanghel de aur, imagine completata de alte doua simboluri romantice: luna si noaptea. in aceasta stare inspirata, poetul imagineaza povestea emirului, transferand asupra acestuia trairea lui intempestiva. aspiratia mistuitoare a emirului genereaza acelasi sentiment de patima demonica prin care sunt definite trairile oricarui personaj romantic.Dar, ca prim teoretician al simbolismului in cultura noastra, Macedonski recurge la numeroase tehnici simboliste. El a dezbatut in studiile sale ideea ca poezia trebuie sa fie ca si muzica, penetranta si seducatoare, ceea ce se poate realiza prin sonoritati melodice delicate, prin inovatii prozodice. in acest poem, eufonia versurilor reprezinta o prioritate; muzicalitatea insolita a textului este conferita in special de repetitia obsesiva si reluarile secventelor-cheie (crearea unui refren), precum: Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...Pentru simbolisti, sugestia artistica trebuie creata prin imagini variate (auditive, vizuale, olfactive etc), capabile sa destepte toate simturile cititorului si sa conduca spre o singura imagine; acest procedeu, inaugurat in poezia romana de Macedonski, poarta numele de sinestezie artistica (sau corespondenta simturilor). in poemul Noaptea de decemvrie, imaginea Bagdadului este construita prin acest procedeu simbolist: Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,/ Rai de-aripi de vise, si rai de gradini, /argint de izvoare, si zare-aurita - Bagdadul, poiana de roze si crini / Djamii - minarete - si cer ce palpita. insemne ale vietii fericite si ale luminii, cele doua culori care domina cetatea (galben si roz) sunt si simbolurile efemeritatii; de aceea poetul le asaza in diverse contexte pentru a crea impresia unei stari de beatitudine uniforma care stimuleaza instinctele, dar plictiseste mintea. Imaginea vizuala {petale de roze plutesc), sugestia tactila (matasea-nflo-rita), numeroasele imagini auditive (havuzele canta... voci limpezi soptesc.) si olfactive (roze si crini), precum si subliniata emotie a cetatii (cer ce palpita) converg spre imaginea sintetica rozul Bagdad, sugestie a unui spatiu al fericirii trecatoare si al trairilor superficiale, a carui emblema este roza idila.Portretul cersetorului slut si viclean, creat prin detalii frapante, este realizat tot in maniera simbolista: Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit, /Hoit jalnic de bube — de drum prafuit, / Viclean la privire si searbad la fata. Sintagma Hoit jalnic de bube reuneste sensurile descompunerii fizice si pe cele ale alterarii morale, prin sugestiile mortii si ale bolii, in maniera baudelaireana. Dar imaginea nu genereaza sentimente dramatice si nu anihileaza apetenta cititorului, deoarece este asezata intr-un context traditional: celelalte imagini se caracterizeaza prin plasticitatea de factura romantica; astfel, comparatia (Mai slut e ca iadul) abstractizeaza hidosenia personajului, iar denotativele nu sunt spectaculoase (zdrentos, pocit, viclean). Portretul capata penetranta prin enumeratia sintetizatoare (Pocit, schiop, si searbad, abia se taraste), procedeu care, prin functia sa de refren al fragmentului, atenueaza efectele grotesti si confera armonie unor imagini dezagreabile, ceea ce denunta preferinta simbolistilor pentru imagini grotesti construite prin imbinari pedante de cuvinte.Reluarea evocativa, in finalul poemului, impune arhetipul fiintei „pocite" dar invingatoare, ca simbol al existentei anodine dar si ca intrupare a fricii adanci pe care o resimte emirul, aceea de a nu ramane in afara universului pur al ideii. in halucinatia sa de muribund domneste chipul cersetorului care, desi nu a avut privilegiul confruntarii cu desertul, a ajuns la Meka. Emirul moare cu aceasta imagine in minte pentru ca ea exprima regretul neacceptat de a fi parasit calea unei deveniri mediocre, dar confortabile.Referinte critice„Macedonski iubeste viata, in fastul, in barbatia, in aspectele ei de fericire luminoasa, tintind, cu toate puterile lui, spre echilibru. accentele de satira personala, violentele si vulgaritatile stridente ale insatisfactiei lui nu trebuie sa ne-insele. Ele sunt un punct de plecare, un contrast necesar fata de idealul pe care-l dorea patimas; orgia de culori orientale din Noaptea de decembrie sau betia sacra, fericirea bucolica din Noapte de mai divulga pe adevaratul poet in ceea ce are el esential." (Pompiliu Constantinescu - Studii si cronici literare, Ed. albatros, 1974, p. 86) „in Noptile lui Macedonski, meditatia e alegorica si in plus prozaica, adica purtand la accidental, si nu la cosmogonic-metafizic, la naturalismul social si nu la viziunea istorica, la subiectivul indiscret si nu la metafizica amorului." (I. Negoitescu -Istoria literaturii romane, Ed. Minerva, 1 991, voi. I, p. 156)„Reflectand simbolic actul creatiei, calatoria capata in intregime atributele sale, devine o aventura estetica. O aventura in care realitatea comuna, fie ea si detinatoare de privilegii supreme, nu mai incape in sine. aceeasi dorinta si aceeasi vointa care au condus la dobandirea posesiei absolute (pe foafe le are) in planul realului impinge lucrurile mai departe, emirul visand cucerirea domeniului artei, unde puterea e cu adevarat suverana, intrucat nu numai poseda, dar si creeaza." (Daniel Dimitriu - Gradinile suspendate, lasi, Ed. Junimea, 1 988, p. 21 2)
Al. Macedonski se naste intr-o familie boiereasca din Oltenia. isi face studiile preuniversitare in particular, apoi face politica (in principal, liberala) si gazetarie. Noncon-formist si nemultumit isi ataca aproape toti confratii in scrierile jurnalistice si in special pe junimisti, ceea ce va duce la izolarea lui in viata literara romaneasca. Meritul recunoscut al lui Macedonski este acela de teoretician al simbolismului romanesc, pe care il analizeaza in cateva studii ale sale si mai ales prin revista sa Literatorul. De asemenea, el este unul dintre poetii importanti ai literaturii noastre, fixat la granita dintre romantismul de tip eminescian si simbolismul timpuriu. Principalele sale volume de versuri sunt Poezii, Excelsior, Poema rondelurilor. De asemenea, este de mentionat romanul Thalassa.Noaptea de decemvrie 1902 (poem)1. Tema poemului este de factura romantica: conditia geniului.2. Problema inadaptarii geniului intr-o lume mediocra este ilustrata printr-o poveste simbolica.3. Nefericirea poetului vine din constiinta lui de fiinta muritoare.4. Multe dintre tehnicile compozitionale apartin simbolismului (imaginile sinestezice, portretul ostentativ grotesc, muzicalitatea versurilor).5. Mesajul poemului este cladit pe ideea ca artistul este predestinat sa caute un drum al devenirii sale.TemaPoemul trateaza conditia fiintei superioare intr-o lume mediocra.Subiectulintr-o noapte de iarna, un poet care priveste focul din camin terorizat cu gandul ca in curand acesta se va stinge, se sustrage conditiei lui de umila existenta, visand la o poveste fabuloasa. El isi imagineaza ca un emir din Bagdad tanar si bogat este cuprins de o melanolica chemare. acesta vrea sa plece in pelerinaj spre cetatea sfanta, Meka, dar pe drumul cel greu, prin desert. Viata in rozul Bagdad este fericita, emirul are tot ce-si doreste, este in apogeul existentei, cand se simte traznet si zeu, dar cetatea il cheama. isi pregateste un alai impresionant si porneste spre Meka. in acelasi timp, un cersetor se indreapta tot spre •cetatea sfanta, dar pe un drum scurt si comod. Emirul strabate pustia, privind cu durere cum insotitorii sai mor unul cate unul, ucisi de drumul anevoios prin arsita desertului. in cele din urma, insusi emirul moare, uitandu-se in zare, unde i se pare ca se vede Meka, pe ale carei porti patrunde cersetorul.Poemul se incheie cu imaginea poetului in camera pustie, in care focul se stinsese.ComentariulPoemul lui Macedonski, desi creat pe o tema si pe simboluri romantice, ramane in esenta o scriere simbolista prin tehnica. Viziunea macedonskiana asupra conditiei geniului nu difera prea mult de cea romantica; fiinta inadaptabila si rascolita de nemultumire la gandul unui destin efemer, geniul este nefericit, ca si in poezia lui Eminescu, si privat de intelegerea semenilor. Macedonski insista insa ceva mai mult pe cruzimea fiintei mediocre, a carei impostura distruge visul creatorului de geniu. Ideea vine din estetica simbolista, dar si din amaraciunea iritata a poetului care a trait la modul suprem sentimentul persecutiei.Povestea emirului din Bagdad este in mod direct asociata cu destinul poetului traznit de soarta, adica iluminat si predestinat sa caute cu deznadejde o cale a devenirii sale. Menirea artistului romantic este de a-si cauta o modalitate de exprimare, capabila sa il elibereze de sub teroarea destinului limitat, iar aceasta cautare implica suferinta tragica (in sens eminescian). De aceea, emirul nu are de ales, el trebuie sa paraseasca viata placerilor usoare din rozul Bagdad si sa porneasca spre cetatea de vise. Idealul sau nu vine din ratiune sau din ambitii marunte, ci este de natura mistica. El este coplesit de o stare contemplativa {...zilnic se simte furat de-o visare...), in care aude chemarea cetatii preasfinte, iar acest vis se instaleaza treptat, il obsedeaza, il instapaneste si devine singura lui credinta: Dar Meka e-n zarea de flacari - departe -/De ea o pustie imensa-l desparte,/ Si prada pustiei cati oameni nu cad?/ Pustia i-o mare aprinsa de soare,/ Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare -/Si dulce e viata in rozul Bagdad.Fragmentul ilustreaza momentul de dinainte de plecarea emirului spre cetatea sfanta si sugereaza nehotararea personajului prin intermediul unei antiteze intre idealul riscant si realitatea confortabila. Cetatea Meka, simbol al aspiratiei mistice, se afla dincolo de spatiul desertic, in zarea de flacari, si, ca sa ajunga la ea, emirul trebuie sa treaca prin marea proba a pustiei, pentru care nu este pregatit. Sintagma zarea de flacari conoteaza sensurile mistuitoare ale idealului, caci Meka reprezinta o obsesie nascuta din aspiratie spirituala si credinta devoratoare: Spre Meka-l rapeste credinta - vointa. De aceea alba cetate este asociata imaginii focului, simbol prin excelenta al arderii purificatoare, dar si al fascinatiei magice. Pustia, care in traditiile crestine trebuie parcursa in singuratate, aici devine un drum platit cu numeroase sacrificii omenesti, caci, in calatoria sa, emirul isi lasa in nisipurile desertului toti robii, cu cai, cu camile... Metafora mare aprinsa de soare, prin care poetul defineste sensul pustiei, include, pe langa sugestia caldurii cumplite, si pe cea a necunoscutului insondabil, imprevizibil; imaginea se completeaza prin epitetul anticipativ imensa si prin secventa Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare, in care repetitia delimiteaza decisiv spatiul avital al pustiei de imaginea ispititoare a rozului Bagdad. Sfasiat intre ispita domestica si cea spirituala, emirul o alege pe cea din urma si porneste spre cetatea de vise.El stie ca idealul acesta se plateste cu viata, caci cetatea nu numai ca il cheama, ci ii cere simtirea, ii cere fiinta,/ Ii vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea / Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta. Din acest motiv, drumul devine mai important decat intrarea in cetate; portile ei sunt deschise pentru oricine, chiar si pentru omul pocit si viclean, dar drumul anevoios prin pustie reprezinta o incercare facuta doar pentru cei alesi. Respectiv, nu creatia finita conteaza, ci trairea artistului, care prin actul sau creativ atinge starea de gratie a fiintei, de speranta mistica si suferinta eliberatoare.De-a lungul poemului, Macedonski combina elemente romantice si simboliste. Cum am spus deja, tema geniului apartine romantismului si este expusa parabolic, printr-o poveste despre nefericirea fiintei sfasiate de ideal. Emirul este replica simbolica a poetului traznit de soarta din prima parte a poemului si care intruchipeaza tot o obsesie romantica - anume ca orice act de creatie implica suferinta si este rodul inspiratiei. Trecerea de la existenta reala a poetului nefericit si osandit la o existenta mizera, la spatiul purificat al imaginatiei este realizata, de asemenea, printr-un procedeu romantic: revelatia poetica, inaltatoare, capabila sa indum-nezeiasca fiinta; aici inspiratia artistului este potentata de puterea hipnotica a focului, asociat cu un arhanghel de aur, imagine completata de alte doua simboluri romantice: luna si noaptea. in aceasta stare inspirata, poetul imagineaza povestea emirului, transferand asupra acestuia trairea lui intempestiva. aspiratia mistuitoare a emirului genereaza acelasi sentiment de patima demonica prin care sunt definite trairile oricarui personaj romantic.Dar, ca prim teoretician al simbolismului in cultura noastra, Macedonski recurge la numeroase tehnici simboliste. El a dezbatut in studiile sale ideea ca poezia trebuie sa fie ca si muzica, penetranta si seducatoare, ceea ce se poate realiza prin sonoritati melodice delicate, prin inovatii prozodice. in acest poem, eufonia versurilor reprezinta o prioritate; muzicalitatea insolita a textului este conferita in special de repetitia obsesiva si reluarile secventelor-cheie (crearea unui refren), precum: Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...Pentru simbolisti, sugestia artistica trebuie creata prin imagini variate (auditive, vizuale, olfactive etc), capabile sa destepte toate simturile cititorului si sa conduca spre o singura imagine; acest procedeu, inaugurat in poezia romana de Macedonski, poarta numele de sinestezie artistica (sau corespondenta simturilor). in poemul Noaptea de decemvrie, imaginea Bagdadului este construita prin acest procedeu simbolist: Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,/ Rai de-aripi de vise, si rai de gradini, /argint de izvoare, si zare-aurita - Bagdadul, poiana de roze si crini / Djamii - minarete - si cer ce palpita. insemne ale vietii fericite si ale luminii, cele doua culori care domina cetatea (galben si roz) sunt si simbolurile efemeritatii; de aceea poetul le asaza in diverse contexte pentru a crea impresia unei stari de beatitudine uniforma care stimuleaza instinctele, dar plictiseste mintea. Imaginea vizuala {petale de roze plutesc), sugestia tactila (matasea-nflo-rita), numeroasele imagini auditive (havuzele canta... voci limpezi soptesc.) si olfactive (roze si crini), precum si subliniata emotie a cetatii (cer ce palpita) converg spre imaginea sintetica rozul Bagdad, sugestie a unui spatiu al fericirii trecatoare si al trairilor superficiale, a carui emblema este roza idila.Portretul cersetorului slut si viclean, creat prin detalii frapante, este realizat tot in maniera simbolista: Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit, /Hoit jalnic de bube — de drum prafuit, / Viclean la privire si searbad la fata. Sintagma Hoit jalnic de bube reuneste sensurile descompunerii fizice si pe cele ale alterarii morale, prin sugestiile mortii si ale bolii, in maniera baudelaireana. Dar imaginea nu genereaza sentimente dramatice si nu anihileaza apetenta cititorului, deoarece este asezata intr-un context traditional: celelalte imagini se caracterizeaza prin plasticitatea de factura romantica; astfel, comparatia (Mai slut e ca iadul) abstractizeaza hidosenia personajului, iar denotativele nu sunt spectaculoase (zdrentos, pocit, viclean). Portretul capata penetranta prin enumeratia sintetizatoare (Pocit, schiop, si searbad, abia se taraste), procedeu care, prin functia sa de refren al fragmentului, atenueaza efectele grotesti si confera armonie unor imagini dezagreabile, ceea ce denunta preferinta simbolistilor pentru imagini grotesti construite prin imbinari pedante de cuvinte.Reluarea evocativa, in finalul poemului, impune arhetipul fiintei „pocite" dar invingatoare, ca simbol al existentei anodine dar si ca intrupare a fricii adanci pe care o resimte emirul, aceea de a nu ramane in afara universului pur al ideii. in halucinatia sa de muribund domneste chipul cersetorului care, desi nu a avut privilegiul confruntarii cu desertul, a ajuns la Meka. Emirul moare cu aceasta imagine in minte pentru ca ea exprima regretul neacceptat de a fi parasit calea unei deveniri mediocre, dar confortabile.Referinte critice„Macedonski iubeste viata, in fastul, in barbatia, in aspectele ei de fericire luminoasa, tintind, cu toate puterile lui, spre echilibru. accentele de satira personala, violentele si vulgaritatile stridente ale insatisfactiei lui nu trebuie sa ne-insele. Ele sunt un punct de plecare, un contrast necesar fata de idealul pe care-l dorea patimas; orgia de culori orientale din Noaptea de decembrie sau betia sacra, fericirea bucolica din Noapte de mai divulga pe adevaratul poet in ceea ce are el esential." (Pompiliu Constantinescu - Studii si cronici literare, Ed. albatros, 1974, p. 86) „in Noptile lui Macedonski, meditatia e alegorica si in plus prozaica, adica purtand la accidental, si nu la cosmogonic-metafizic, la naturalismul social si nu la viziunea istorica, la subiectivul indiscret si nu la metafizica amorului." (I. Negoitescu -Istoria literaturii romane, Ed. Minerva, 1 991, voi. I, p. 156)„Reflectand simbolic actul creatiei, calatoria capata in intregime atributele sale, devine o aventura estetica. O aventura in care realitatea comuna, fie ea si detinatoare de privilegii supreme, nu mai incape in sine. aceeasi dorinta si aceeasi vointa care au condus la dobandirea posesiei absolute (pe foafe le are) in planul realului impinge lucrurile mai departe, emirul visand cucerirea domeniului artei, unde puterea e cu adevarat suverana, intrucat nu numai poseda, dar si creeaza." (Daniel Dimitriu - Gradinile suspendate, lasi, Ed. Junimea, 1 988, p. 21 2)
- REVEDERE - M EMINESCU
Comentariu - REVEDERE
Elegia filozofica „Revedere" (publicata in revista „Convorbiri literare", in 1879), se incadreaza in sirul creatiilor inspirate din folclor si are la baza mai multe doine populare. Tema o constituie conditia tragica a omului muritor, in opozitie cu natura eterna. Compozitional, „Revedere" este alcatuita ca un dialog intre om si codru si cuprinde patru strofe, scrise in metru popular. Universul operei:In strofa I, omul matur se intoarce la padurea lui draga, pe care o parasise atunci cand trecuse pragul varstei magice, in „O, ramai".Renuntand din naivitate, la acest paradis al copilariei, omul traise destinul „ingerului cazut" din mit in realitate.Cel dintai semn al acestui destin il constituie modificarea timpului: vremea fabuloasa dispare, in locul ei instalandu-se un timp curgator („Multa vreme au trecut") care se aduna in straturi.In interiorul acestui timp trecator, omul facuse o lunga calatorie initiatica („Multa lume am imbiat"), cautand raspuns la marile lui intrebari.Negasind acest raspuns, omul revenise la codrul drag (a se observa tonul cald al adresarii si diminutivele „codrutule" si „dragutule"), bucuros ca il revede. In strofa a Ii-a apare un alt semn al destinului lucife-ric al fiintei umane: padurea nu mai este aceeasi, „raiul" din care plecase „ingerul" avand portile inchise.Glasul codrului pune intre el si om o distanta uriasa./ „- Ia, eu fac ce fac de mult,2 Iarna viscolu-l ascult,3 Crengile-mi rupandu-le,4 Apele-astupandu-le,5 Troienind cararile6 Si gonind cantarile;7 Si mai fac ce fac de mult,8 Vara doina mi-o ascult9 Pe cararea spre izvor10 Ce le-am dat-o tuturor,11 implandu-si cofeile,12 Mi-o canta femeile. "Repetitia din primul vers sugereaza caracterul neschimbat al vietii codrului, ramasa aceeasi in curgerea vremii: anotimpurile se rotesc, stihiile se dezlantuie la fel, numai oamenii care ii colinda cararile sunt mereu altii.Dintre mijloacele artistice utilizate retin atentia: imaginea auditiva „viscolu-l ascult", imaginile motorii din versurile 3, 4 si 5 ale strofei, repetitia din versul al VH-lea.In versul urmator („ Vara doina mi-o ascult"), acest codru etern este plasat in spatiul romanesc, prin prezenta doinei. Strofa a treia contine versul „Vreme trece, vreme vine", pe care il intalnim si in „Glossa".In intreaga poezie, cuvantul „vreme" se repeta de sase ori, aparand atat in cuvintele codrului cat si in cele ale omului.Se contureaza astfel cele doua ipostaze ale marelui Timp: timpul universal, al naturii mereu tinere si timpul uman ireversibil si dramatic.Strofa ultima cuprinde 14 versuri:„Ce mi-i vremea, cand de veacuriStele-mi scanteie pe lacuri,Ca de-i vremea rea sau buna,Vantu-mi bate, frunza-mi suna;Si de-i vremea buna, reaMie-mi curge Dunarea.Numai omu-i schimbator,Pe pamant ratacitor,Iar noi locului ne tinem,Cum am fost asa ramanem:Marea si cu raurile,Lumea cu pustiurile,Luna si cu soarele,Codrul cu izvoarele".Pentru codrul eminescian, „vremea" este eternitatea.Asistand, in fiecare seara, la „nasterea" stelelor pe lacurile sale (ca si cand fiecare dintre ele ar fi marea primordiala), codrul devine element de mit (ca Haosul sau Pamantul).Versul „Mie-mi curge Dunarea" contine sugestii din Heraclit: timpul curge asemeni raului; numai codrul priveste impasibil la lenta lui lunecare.Paralelismul enumerativ din final (cuprinzand cateva elemente permanente ale naturii), reliefeaza, prin contrast, cuvantul „omul" precedat de „numai", separat deci in interiorul destinului sau efemer.Antiteza se realizeaza, pe plan gramatical, prin introducerea lui „iar" adversativ intre cele doua grupuri de versuri.in acest context, adjectivele „schimbator" si „ratacitor" capata semnificatii dramatice.Ca si in lirica populara, versul este scurt, cu masura de sapte silabe, iar rima este imperecheata.Specia literara - elegie filozofica.
Elegia filozofica „Revedere" (publicata in revista „Convorbiri literare", in 1879), se incadreaza in sirul creatiilor inspirate din folclor si are la baza mai multe doine populare. Tema o constituie conditia tragica a omului muritor, in opozitie cu natura eterna. Compozitional, „Revedere" este alcatuita ca un dialog intre om si codru si cuprinde patru strofe, scrise in metru popular. Universul operei:In strofa I, omul matur se intoarce la padurea lui draga, pe care o parasise atunci cand trecuse pragul varstei magice, in „O, ramai".Renuntand din naivitate, la acest paradis al copilariei, omul traise destinul „ingerului cazut" din mit in realitate.Cel dintai semn al acestui destin il constituie modificarea timpului: vremea fabuloasa dispare, in locul ei instalandu-se un timp curgator („Multa vreme au trecut") care se aduna in straturi.In interiorul acestui timp trecator, omul facuse o lunga calatorie initiatica („Multa lume am imbiat"), cautand raspuns la marile lui intrebari.Negasind acest raspuns, omul revenise la codrul drag (a se observa tonul cald al adresarii si diminutivele „codrutule" si „dragutule"), bucuros ca il revede. In strofa a Ii-a apare un alt semn al destinului lucife-ric al fiintei umane: padurea nu mai este aceeasi, „raiul" din care plecase „ingerul" avand portile inchise.Glasul codrului pune intre el si om o distanta uriasa./ „- Ia, eu fac ce fac de mult,2 Iarna viscolu-l ascult,3 Crengile-mi rupandu-le,4 Apele-astupandu-le,5 Troienind cararile6 Si gonind cantarile;7 Si mai fac ce fac de mult,8 Vara doina mi-o ascult9 Pe cararea spre izvor10 Ce le-am dat-o tuturor,11 implandu-si cofeile,12 Mi-o canta femeile. "Repetitia din primul vers sugereaza caracterul neschimbat al vietii codrului, ramasa aceeasi in curgerea vremii: anotimpurile se rotesc, stihiile se dezlantuie la fel, numai oamenii care ii colinda cararile sunt mereu altii.Dintre mijloacele artistice utilizate retin atentia: imaginea auditiva „viscolu-l ascult", imaginile motorii din versurile 3, 4 si 5 ale strofei, repetitia din versul al VH-lea.In versul urmator („ Vara doina mi-o ascult"), acest codru etern este plasat in spatiul romanesc, prin prezenta doinei. Strofa a treia contine versul „Vreme trece, vreme vine", pe care il intalnim si in „Glossa".In intreaga poezie, cuvantul „vreme" se repeta de sase ori, aparand atat in cuvintele codrului cat si in cele ale omului.Se contureaza astfel cele doua ipostaze ale marelui Timp: timpul universal, al naturii mereu tinere si timpul uman ireversibil si dramatic.Strofa ultima cuprinde 14 versuri:„Ce mi-i vremea, cand de veacuriStele-mi scanteie pe lacuri,Ca de-i vremea rea sau buna,Vantu-mi bate, frunza-mi suna;Si de-i vremea buna, reaMie-mi curge Dunarea.Numai omu-i schimbator,Pe pamant ratacitor,Iar noi locului ne tinem,Cum am fost asa ramanem:Marea si cu raurile,Lumea cu pustiurile,Luna si cu soarele,Codrul cu izvoarele".Pentru codrul eminescian, „vremea" este eternitatea.Asistand, in fiecare seara, la „nasterea" stelelor pe lacurile sale (ca si cand fiecare dintre ele ar fi marea primordiala), codrul devine element de mit (ca Haosul sau Pamantul).Versul „Mie-mi curge Dunarea" contine sugestii din Heraclit: timpul curge asemeni raului; numai codrul priveste impasibil la lenta lui lunecare.Paralelismul enumerativ din final (cuprinzand cateva elemente permanente ale naturii), reliefeaza, prin contrast, cuvantul „omul" precedat de „numai", separat deci in interiorul destinului sau efemer.Antiteza se realizeaza, pe plan gramatical, prin introducerea lui „iar" adversativ intre cele doua grupuri de versuri.in acest context, adjectivele „schimbator" si „ratacitor" capata semnificatii dramatice.Ca si in lirica populara, versul este scurt, cu masura de sapte silabe, iar rima este imperecheata.Specia literara - elegie filozofica.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)