Pasteluri - Vasile Alecsandri

Pasteluri

Vasile Alecsandri (14 iunie 1818, 1819?, 18217-22 august 1890), personalitate complexa a perioadei pasoptiste, este poet clasic, iubitor de natura, pe care o eternizeaza in "Pasteluri", dramaturg ironic, incisiv la adresa moravurilor provinciale, prozator romantic, mai ales pe tema calatoriei, culegator de folclor, fixand in scris cele mai valoroase doine si balade populare romanesti. Ia parte la miscarea revolutionara din 1848 din Moldova. Debuteaza in 1840, in "Dacia literara", cu nuvela "Buchetiera de la Florenta", publica apoi piese de teatru, in 1841, "Farmazonul din Harlau", "Modista si cinovnicul", in 1844 "Iorgul de la Sadagura sau nepotu-i salba dracului", in 1845, "Creditorii", "Nunta taraneasca", in 1850. Volume remarcabile sunt "Poezii poporale. Balade (Cantece batranesti) adunate si indreptate" (I-II) (1852-1853), "Doine si lacrimioare" (1842-1852).
Pasteluri"Pastelurile" constituie opera literara cea mai durabila a bardului de la Mircesti si, in acelasi timp, treapta cea mai inalta la care a ajuns poezia romaneasca pana la aparitia lui Mihai Eminescu. Cu remarcabila sa premonitie critica, Titu Maiorescu semnalase acest lucru inca din perioada de constituire a acestui ciclu poetic, facand, in "Directia noua in poezia si prozaromana" (1872), aprecieri care explica si geneza operei: "in fruntea noii miscari e drept sa punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta, poetul «Doinelor» si al ■«Lacramioarelor», culegatorul cantecelor populare paruse a-si fi terminat chemarea literara. [...] Deodata, dupa o lunga tacere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse in izolare la Mircesti, si iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura tarei sale, poetul nostru reinviat ne surprinse cu publicarea «Pastelurilor»". Si tot Titu Maiorescu stabilea definitia si continutul acestor poezii, valabile, in linii mari, pana astazi: "«Pastelurile» sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice, deregula descrieri, cateva idile, toate insufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei,scrise intr-o limba asa de frumoasa, incat au devenit fara comparare cea mai mare podoaba apoeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romane indeobste."Termenul de pastel, introdus in terminologia literara de insusi Vasile Alecsandri, catitlu al ciclului sau, si utilizat numai in cadrul literaturii romane, desemneaza o specie descriptiva a genului liric in care, conturand un tablou din natura, autorul exprima cu discretie oi stare afectiva. Preluat din artele plastice (fr. pastel sau it. pastello exprima un procedeu de pictura bazat pe efectele de culoare ale unor creioane moi), termenul trimite la curentele literare ale vremii: prin descrierea naturii recunoastem orientarea naturista a poetilor romantici, iar prin viziunea picturala, uneori statica, mai puternic marcata in asa-numitele pasteluri chineze, sugestii ale parnasianismului care se infiripa cam in acelasi timp in Franta (culegerea antologica "Le Parnasse contemporani" aparea in anii 1866-1867).Ciclu poetic dedicat pamantului si naturii romanesti, "lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism" (George Calinescu), prima compozitie tematica de acest fel din literatura romana, cele 35 de "Pasteluri" (din care numai 30 sunt pasteluri propriu-zise) sunt alcatuite dintr-o suita de tablouri, de "fotografii miscate", dispuse intr-o ordine care urmeaza rotirea lenta a anotimpurilor. Exista subiacent, in aceasta miscare, un puls foarte vechi al pamantului, ritmic, al stingerii si reinvierii naturii, al regenerarilor succesive, cu o sorginte arhaica, in indepartate credinte si practici ale fertilitatii. Asadar, nimic surprinzator daca, in absenta unei filozofii personale declarate sau a afilierii manifeste a poetului la un anume curent literar, in acest spatiu pluteste, pe fondul unui discret romantism, receptat mai ales ca viziune descriptiva, umbra mitica a Demetrei si a lui Deucalion. Alecsandri repeta instinctiv, la modul fictional, un dat al firii, dupa o mecanica fixa, desfasurata la scara cosmica, dusa la nesfarsit in tiparele initiale. Numai o blanda privire horatiana, care departeaza si stilizeaza in acelasi timp, rareori tulburata de orori "boreale", proiecteaza in imaginar aceasta temporalitate mitica, ce faneaza ori revitalizeaza o natura in continua miscare, de flux si reflux, eterna in fapt prin transformarile ei ciclice. Desi aparent detasat de obiectul observatiei sale, poetul ramane totusi intr-o perceptibila stare de empatie si faptul cu totul particular al "Pastelurilor" consta numai intr-o paralela miscare de amplificare si diminuare a viziunii poetice, amploarea fiindu-i insa, neasteptat, in contratimp cu expansiunea sau contragerea genuina a formelor naturii.Asadar, dupa chiar preferintele poetului, in ordinea constituirii ciclului, intalnim mai intai un "Sfarsit de toamna" accentuat stihinic: spatiul se dezorganizeaza, devine haotic, fiintele sunt cuprinse de neliniste si de tristete, "din tuspatru parti a lumei" apar semne apocaliptice. in ordinea terestra se invalmasesc strigate, "boii rag, caii rancheaza, cainii latra la un loc", incep ninsori abundente. Desigur, nu e un "sfarsit de lume", cum crede George Calinescu, ci numai o abolire treptata a miscarii, determinata de procesul natural al contragerii formelor inaintea noii geneze. "Teroarea boreala" insasi nu este intru totul spaima existentiala: in valmasagul de troiene sau in incremenirea absoluta a gerului incepe regenerarea, poetul dobandind, in spatiul sau imaginar, atribute de demiurg. Recluziunea din "Serile la Mircesti" nu este o comoda retragere ("Perdelele-s lasate si lampele aprinse;/ in soba arde focul, tovaras mangaios..."), ci se inscrie in aceeasi translatie a viului catre universul mic, al conservarii si al rezistentei, al coborarii in spatii inguste ori subterane, de unde incepe un nou asalt al vietii.Tabloul iernii, ca al oricarei geneze, obtine grandoare, poezia hibernala fiind, cum de atatea ori s-a spus, cea mai reusita din creatia lui Vasile Alecsandri. Caderea zapezii, in "Iarna", dobandeste amploare cosmica: orizonturile se inchid, natura devenind un imens templu de gheata si de zapada. Aici se oficiaza metamorfoze esentiale, la care participa elementele, campia, muntii, bolta celesta, gerul. Gerul devine, paradoxal, factorul dinamic al transformarii, purtatorul miscarii prin insasi nemiscarea lasata in urma: "Gerul face cu-o suflare pod de gheata intre maluri,/ Pune stresinelor casei o ghirlanda de cristaluri,/ Iar pe fete de copile infloreste trandafiri."; "Gerul da aripi de vultur cailor in spumegare/ Ce se-ntrec pe campul luciu scotand aburi lungi pe nare." ("Gerul").Poezia "Mezul iernei" comporta disjunctia intre sfarsire si reinviere, amestecul de tacere si de zgomot al recompunerii. Cadrul este irepetabil, de extensie cosmica, de totala incremenire, in care miscarea clocoteste launtric: "in paduri trasnesc stejarii! E un ger amar,cumplit!/ Stelele par inghetate, cerul pare otelit,// [...] Mii de stele argintii/ in nemarginitul templu ard ca vecinice faclii./ Muntii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare/ Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare." Vacarmul alterneaza cu timpi de aparenta liniste, linistea dinaintea marilor catastrofe sau a fiintarilor cosmogonice, cumpana de alegere decisiva intre ele: "Totul e in neclintire, fara viata, fara glas;/ Nici un zbor in atmosfera, pe zapada - nici un pas; .Dar ce vad?... in raza lunei o fantasma se arata...". O prima etapa, esentiala, se incheie; germenele devenirii este deja format, miscarea se exteriorizeaza: "Iata-o sanie usoara care trece, peste vai.../ in vazduh voios rasuna clinchete de zurgalai." ("Iarna"). Se cuvine sa fie corectata, in aceasta interpretare, si mult vehiculata "teroare de fenomenul boreal", pe care George Calinescu i-o atribuie, ca stare poetica subiacenta, lui Vasile Alecsandri. Aceasta este mai mult o fireasca infiorare a celui care participa la maretia unica a fenomenului de incepere. Poetul se extaziaza in fata marelui templu al naturii ("O! tablou maret, fantastic!..."), invoca gerul, aproape in chip magic, sa-i inlesneasca escapadele sentimentale: "O! tu, gerule naprasnic, vin , indeamna calul meu/ Sa ma poarte ca sageata unde el stie, si eu!". Mai mult decat acestea, Alecsandri apreciaza virtutile focului si, precum Eminescu ceva mai tarziu, incearca la flacara domoala plasmuiri de spatii imaginare ("Serile la Mircesti"). La venirea primaverii, poetul comunica o unda de nostalgie: "S-a dus zapada alba de pe intinsul tarii,/ S-au dus zilele Babei si noptile vegherii." ("Sfarsitul iernei"), normala in masura in care puritatea initiala se risipeste, albul imaculat se schimba in revarsare multicolora, geneza devine crestere. Poezia insasi este minata de o degradarelenta si secreta, dezvoltandu-se prin aglomerare, uneori facila, de detalii si de senzatii, fapt semnalat de critica literara, indeosebi de George Calinescu. Marile viziuni lirice scad treptat, prin repetarea imaginilor, a tropilor, prin invazia diminutivelor. Poetul face, am putea zice, substituirea calitatii prin cantitate, a ideatiei inalte prin masiva parcurgere descriptiva. Uneori exulta copilareste langa fiecare fir de iarba, sub razele soarelui, la trilurile cantatoarelor si la jocul inocent al mieilor, cade, pe alocuri, in dulcegarii. Dar, adevarata purtatoare a substantei poetice, miscarea genetica se exteriorizeaza tot mai mult, devenind, astfel perceputa, eruptie nelimitata a formelor. Apare solul, vestind o lume noua, punctul din care se dezvolta un intreg spatiu: "in fund, pe cer albastru, in zarea departata,/■ La rasarit, sub soare, un negru punt s-arata!/ E cocostarcul tainic, in lume calator,/ Al primaverii dulce iubit prevestitor." ("Oaspetii primaverii"). Zarile, contingente unor indepartate locuri, de la Casmir, Ciad, Ceylon, de la Nil, sunt inundate de soare, se deschid, imprumutand un aerexotic. Stampele orientale, "Mandarinul" si "Pastel chinez", in maniera parnasiana, concura la conturarea acestei rarefiate atmosfere. Influenta parnasiana este insa, in poezia lui Alecsandri, cu totul accidentala si simtirea, trecuta prin punctul zero al pastelurilor chineze, se reanima. Aicise ara, se practica un ceremonial al fecunditatii, gesturile se ordoneaza intr-un ritual stravechi.Mai intai, in faptul zilei, se fac pregatiri: "Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de munca" < ("Dimineata"), apoi oamenii descind masiv in camp: "Noroc bun!... Pe campul neted ie! 1 romanii cu-a lor pluguri!/ Boi plavani in cate sease trag, se opintesc in juguri./ Bratul goi I apasa-n coarne..." ("Plugurile"). Bucuria semanatului se comunica in formule arhetipale, Alecsandri surprinzand, ca in vechile imnuri, substanta originara a poeziei: "«O mie!» zice unul i menind cu veselie./ «Noroc si roada buna!» adaoge un alt". ("Samanatorii").De fapt, mai toata poezia viabila a primaverii obtine tonalitati imnice, prin celebrarea dorului de crestere al naturii: "Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,/ S-a sperarei zambitoare, s-a placerei, s-a iubirei." ("Lunca din Mircesti"). Locul reuniunii, al unei solemne convivialitati, este acum campul sau lunca. Aici toate fiintele vin,) cu grabire se aduna, spre deosebire de momentul de "sfarsit de toamna", de fapt in perfecta simetrie cu el, cand pasarile "parasit-au a lor cuiburi", au fugit, au pribegit. Aceeasi opozitie semnificativa se inregistreaza si in deplasarea pe verticala; in poezia toamnei, frunzele cad, se dezlipesc de crengi, ziua scade, omul insusi cade pe ganduri. Sensul este acum, primavara, unul al inaltarii, al zborului nelimitat, al cantecului si al concertelor, al armoniei depline: "O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!/ in oricare zi pe lume iese cate-o noua floare,/ S-un nou glas de armonie completeaza imnul sfant./ Ce se-nalta catre ceruri de pe veselul pamant.// Tot ce simte si viaza, j feara, pasare sau planta/ in caldura primaverii naste, salta, zboara, canta." ("Lunca din Mircesti"). Notele grave, existentiale nu lipsesc nici din aceasta poezie a exultantei si a celebrarii naturii. Secera, "crai nou de moarte", intra in lan, in momentul maxim al cresterii roadelor. in antiteza cu celalalt moment, cand fiinta solul tainic, zarea, "trista", acum "sub cer, in fund,, departe, misterios dispare." ("Baraganul"). Alecsandri nu mai insista pe detalii, insa un nou sfarsit se aduna in subterane, gata sa cuprinda spatiile. in acelasi spatiu, peste cativa ani, se va j auzi o tulburatoare chemare catre moarte: "dulcele corn" eminescian.

Apus de soare - barbu stefanescu delavrancea

COMENTaRIU - apus de soare

Inspirata de evenimentul mortii lui Stefan cel Mare, „apus de soare" (1909) este o drama istorica, romantica, remarcabila prin lirismul sau si prin dimensiunile grandioase ale personajului sau central, a carui maretie confera lucrarii ca­racter poematic. e5i998eo42cdn„apus de soare" face parte din trilogia Moldovei, alaturi de alte doua lucrari dramatice: „Viforul" (1910) - evocand domnia viforoasa a lui Stefanita Voda si „Luceafarul" (1910) - avandu-1 ca personaj central pe Petru Rares. Cele doua conflicte ale dramei se impletesc de-a lungul a patru acte care rezuma ultimul an de viata al marelui Stefan (din toamna lui 1503 si pana la 2 iulie 1504 - ziua mortii vo­ievodului). In actul I. curtea domneasca din Suceava se afla sub semnul a doua embleme: soarele toamnei (care prevesteste iarna batranetii lui Stefan) si bourul Moldovei - simbol al inte­meierii si al integritatii.In numele celei de-a doua embleme, batranul voievod decide sa recucereasca Pocutia, vechi teritoriu moldovenesc, stapanit de Polonia.Rugat de doamna Maria sa-si amane expeditia (data fiind rana pe care o avea Ia un picior si apropierea iernii), domni­torul refuza: „... si Stefan n-a murit inca".La chemarea voievodului, sirurile de luptatori se indreapta spre Suceava, ca puhoaiele de munte, aratand „ce bogata e Moldova". In actul al doilea, cele dintai vesti despre victorie le aduce clucerul1 Moghila, care anunta sosirea „Leului Moldovei" -biruitor, dar cu rana de la picior agravata. Desfasurarea luptei este reconstituita in cuvintele acestui martor ocular, in toata maretia ei. aflam astfel ca, ajungand pana in zona numita Halici, vo­ievodul si-a organizat oastea, asteptand sosirea polonezilor (le-silor). Tehnica fiind cea a invaluirii dusmanului, batalia este crancena, incat „curse sange pana la turloaiele cailor".Importanta este insa nu desfasurarea de forte, ci dimensiu­nile aproape fabuloase ale personajului central, care a maturat totul in cale ca si cand in acest batran s-ar fi intrupat stihiile2 naturii dezlantuite. Odata cu sosirea lui Stefan cel Mare in cetatea de scaun, se manifesta primul conflict al dramei (previzibil inca din actul I): trei mari boieri (paharnicul3 Ulea, jitnicerul4 Stavar si stolnicul5 Dragan) uneltesc impotriva vointei domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot boieresc a existat in timpul domniei lui Stefan cel Mare, asa cum relateaza Grigore Ureche in cronica sa.In drama, cei trei boieri doresc sa-1 inscauneze pe Stefanita (convinsi fiind ca „vulturul batran" va muri in curand), fapt care le-ar fi permis sa conduca ei tara. aceasta contravine insa vointei voievodului care-1 harazise ca urmas la tron pe Bogdan - singurul care i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic* domnia lui Stefanita ar fi echivalat cu o intoarcere in haos; si cum Stefan reprezenta „soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este ca lupta intre lumina si intuneric (despre care vorbesc unele mituri). In actul al III-lea. simtindu-si sfarsitul aproape, voievo­dul ii aduna pe boieri, curteni si osteni, pentru „a sta marturie" la intronarea lui Bogdan.absenta paharnicului Ulea de la ceremonie, jocul de vorbe al domnitorului (care presupune ca pe Ulea „// doare capul" deoarece nu sta bine la locul lui), demonstreaza precipitarea conflictului exterior (dintre voievod si boierii uneltitori). Dupa ce domnul isi ocupa locul pe tronul pe care statuse 47 de ani, urmeaza momentul discursului; acesta este punctat de tunete si fulgere, subliniind furtuna din sufletul personajului. Cuvintele domnitorului releva sentimentul datoriei implinite si rezuma o istorie a carei esenta au constituit-o razboiul si jertfa.Dupa impresionantul testament politic lasat urmasilor, Stefan ii pune mantia lui Bogdan si-1 aseaza pe tronul Musatinilor. Gestul ingenuncherii in fata noului domn nu este doar cere­monial: el constituie sfarsitul unei jumatati de veac glorioase, la capatul careia, rostogolindu-se de pe treptele tronului, in bratele doctorilor, Stefan cel Mare devine un simplu om. In actul al IV-lea. dupa ce doctorii straini ii ard rana de la picior cu fierul inrosit in foc, Stefan aude, afara, printre gla­surile celor care-I aclamau pe Bogdan, cateva voci razlete ros­tind numele lui Stefanita. Devenit justitiar in numele legii strabune, Stefan il stra­punge cu sabia pe Ulea (care „murise inainte de-al izbi", co­plesit de forta morala a voievodului).Scena - cu prelungiri cosmice - face din Stefan cel Mare un personaj de mit: cu sabia sa (numita „sfant otel"), domnul opreste „cutremurul" care ameninta Moldova si „umple pra­pastia" (ca la o noua nastere a Pamantului). Cel de-al doilea conflict este psihologic si consta in constiinta ca moartea se apropie.asa se explica meditatia batranului in fata portretului lui alexandru cel Bun („acesta fu un om si nu mai e de mult"), din actul al II-lea; asa poate fi inteleasa scena intalnirii cu mesterul pietrar care urma sa-i pregatesca lespedea de pe mor­mant; asa poate fi patruns tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri: „Nici n-au treierat graul din care sa-mi fiarba coliva si mi-o si impart" (cuvinte in care se imbina ambele conflicte).In tot ceea ce spune Stefan, repetarea cuvintelor „batran", „bolnav" si „neputincios" releva drama pe care o traieste omul in fata mortii. O constiinta a zadarniciei, ca si convingerea ca stralucirea si gloria sunt desarte, se degaja din scena arderii ranii: voievo­dul le cere doctorilor sa puna foc „pretutindeni", „pana s-o preface-n scrum trecuta marire de-o clipa, care a fost odinioara nebiruitul Stefan ".in momentele arderii ranii, infratindu-si durerea cu patimi­le lui Iisus, Stefan cel Mare capata o aura de sacralitate. Maretia voievodului este insa dincolo de uman: hotararea de „a duce" Moldova si dupa ce nu va mai fi, testamentul politic lasat tinerilor (in care domnul le daruieste tara, lor si generatiilor care vor veni, pana „in veacul vecilor"), fac din Stefan o figura legendara. Strans legat de al Il-lea conflict este si titlul metaforic al dramei, moartea lui Stefan cel Mare fiind asemuita cu un grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -„Soarele Moldovei" - a carui maretie confera dramei caracter poematic.Fiecare scena din cele patru acte (cate numara drama) constituie o relevare a acestei maretii.Din lunga domnie a lui Stefan cel Mare, sunt alese cateva momente: o lupta, un complot boieresc, inscaunarea lui Bogdan, moartea voievodului.Fiecare moment este arhetipal, impreuna alcatuind imaginea grandioasa a creatorului de istorie, a justitiarului, a omului, a tatalui. „Soarele Moldovei" este vazut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea domneasca il numesc „Maritul", „Slavitul" si „Sfantul"; clucerul Moghila il caracterizeaza prin cuvintele „Leul Moldovei", iar boierii, coplesiti de maretia si autoritatea lui, ii spun „ Soimanul" si „ Vulturul batran". „apus de soare" este o drama fiind o lucrare scrisa pentru a fi reprezentata pe scena, cu un continut grav, conflicte puternice si deznodamant trist.

O scrisoare pierduta - I L CARAGIALE

O scrisoare pierduta - comentariu

I. L. Caragiale (1852-1912) este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care a scris nemuritoarele si arhicunoscutele Momente si schite, prin care a realizat o adevarata comedie umana a timpului sau, a creat numeroase nuvele fantastice sau psihologice (Kt Ianulea, Calul dracului, La hanul lui Manjoala, in vreme de razboi, O faclie de Paste etc.) si a adus literatura dramatica romaneasca pe culmi neintalnite pana la el prin capodopere ale genului ca: O noapte furtunoasa, O scrisoare pierduta, D ale carnavalului, Conul Leonida fata cu Reactiunea sau Napasta. Comedia O scrisoare pierduta a fost citita mai intai intr-o sedinta a societatii literare iesene „Junimea", iar premiera a avut loc pe 13 noiembrie 1884 pe scena Teatrului National din Bucuresti, bucurandu-se de un mare succes inca de la premiera. Aceasta piesa de teatru este o comedie de moravuri (politice, sociale, familiale), iar titlul ei are in vedere pretextul in jurul caruia se dezvolta intamplarile -pierderea de catre Zoe Trahanache a unei scrisori de amor care ii era adresata de Stefan Tipatescu, prefectul judetului. Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un oras de provincie in preajma alegerilor pentru Camera, in lupta electorala antrenandu-se atat fortele puterii, cat si ale opozitiei. Asa cum precizeaza autorul, in partea de inceput, in care sunt prezentate perso­najele, actiunea piesei se petrece in capitala unui judet de munte, in zilele noastre. Ca aceasta este Piatra-Neamt, Curtea de Arges, Craiova sau Pitesti nu are importanta, intrucat I. L. Caragiale preciza ca piesa poate „sa fie icoana moravurilor din Piatra-Neamt ca si a oricarui oras din provincie, dar nu s-a inspirat si nu a vizat anumite per­soane de aici". Comedia are patru acte, cuprinzand fiecare cate noua, paisprezece, sapte si, respectiv, paisprezece scene, iar actiunea, in totalitatea ei, cuprinde o serie de intamplari ale farsei electorale din anul 1883, in care sunt angajate toate personajele. Actul intai cuprinde in primele doua scene expozitiunea, in care facem cunostinta cu Tipatescu, prefectul judetului, si cu Pristanda, politaiul orasului si unealta docila a puterii, in jurul carora evolueaza celelalte personaje ale piesei.Intriga comediei o constituie pierderea scrisorii, care se consuma insa inainte de inceperea actiunii, deoarece in actul I, scena I, Tipatescu afla deja de la Pristanda ca Nae Catavencu este in posesia unei scrisori care-i poate asigura reusita in alegeri. Acest fapt va declansa desfasurarea intregii actiuni. Alertat, prefectul ii ordona politaiului sa afle despre ce este vorba, dar intre timp Zaharia Trahanache si Zoe, sotia sa, sunt santajati de Catavencu, adversarul lor politic, cu publicarea scrisorii compromitatoare daca nu il vor sprijini in alegeri. Acestia il instiinteaza pe prefect de cele intamplate, iar el devine din ce in ce mai nelinistit.Intervin in actiune Farfuridi si Branzovenescu (primul fiind preferatul puterii pentru functia de deputat), deoarece ii banuiesc pe aliatii politici de tradare, vazandu-i pe Trahanache, pe Zoe si pe Pristanda in vizita la Nae Catavencu. Mai mult decat atat, adeptii lui Catavencu distribuie in oras bilete prin care sustin ca acesta va fi sprijinit in alegeri chiar de prefect.Stefan Tipatescu si Zoe afla de la Cetateanul turmentat ca Nae Catavencu i-a sustras scrisoarea, iar Pristanda le comunica pretentiile acestuia: „ori o mie de poli, ori deputatia". ii linisteste insa „venerabilul nenea Zaharia", care le spune ca I-a descoperit „pe onorabilul cu alta mai boacana (...). Cu alta plastografie". in actul al doilea desfasurarea actiunii continua, tensionandu-se treptat. Farfuridi si Branzovenescu trimit o depesa la „Centru", la Bucuresti, acuzandu-l pe prefect de tradare. Pristanda il aresteaza pe Catavencu din ordinul lui Tipatescu. Speriata de cele intamplate si de posibila publicare a scrisorii, Zoe accepta sa se intalneasca cu Nae Catavencu si incearca sa-1 lamureasca si pe prefect sa-1 sustina in alegeri, dar acesta refuza din cauza depesei lui Farfuridi si a lui Branzovenescu, care ajunsese deja la Bucuresti. ii propune insa adversarului numeroase functii si o mosie, dar acesta nu vrea decat „mandatul de deputat", ceea ce face ca prefectul sa devina impulsiv. Pana la urma, Zoe il va determina pe Tipatescu sa fie de partea lui Catavencu si a ei, iar Cetateanul turmentat este sfatuit sa faca si el acelasi lucru. Nemultumirea cuplului Farfuridi - Branzovenescu creste si ameninta din nou cu... Bucurestiul. intre timp, soseste insa Pristanda aducand telegrama prin care se anunta candidatura lui Agamita Dandanache, propus de la Centru. Actul al treilea este actul discursurilor candidatilor si al punctului culminant al actiunii. Discursul lui Farfuridi ilustreaza o adevarata betie de cuvinte, o totala lipsa de logica, imbinata cu agramatisme de toate felurile, iar cel al lui Catavencu este tipic demagogic. in pauza dintre cele doua discursuri, gruparile rivale se con­frunta ca un exercitiu preliminar al incaierarii din finalul actului, iar Zaharia Trahanache le arata prefectului si Zoei polita falsificata de Catavencu, hotarand sa anunte candidatura lui Agamita Dandanache.In final, cand acest lucru se intampla, are loc o incaierare pusa la cale de Pristanda, cand Catavencu isi pierde palaria pe care o gaseste Cetateanul turmentat. In actul al patrulea, dupa punctul culminant (incaierarea violenta dintre cele doua tabere) care se petrece in actul al treilea, actiunea evolueaza catre deznodamant, proclamand infrangerea lui Catavencu si alegerea lui Agamita Dandanache. Zoe se teme inca de publicarea scrisorii, caci posesorul ei pare ca „a intrat in pamant". Soseste Dandanache care povesteste cum, tot printr-un santaj exercitat prin intermediul unei scrisori, a ajuns sa. fie propus „de la Centru".Isi face aparitia Catavencu „dezolat" ca pierduse scrisoarea in timpul incaierarii, dar soseste si Cetateanul turmentat in posesia caruia se afla acum scrisoarea pierduta si i-o da „adrisantului". Acum, JVae Catavencu, amenintat cu polita falsificata, accepta sa conduca festivitatea in cinstea noului ales, iar totul se termina intr-o atmosfera de sarbatoare, de impacare si veselie unanima. Privit in Intregimea sa, textul operei literare O scrisoare pierduta are trasaturile caracteristice generale ale unei creatii dramatice, dar si unele specifice care-i dau originalitate si care se imbina cu cele generale.Din prima categorie face parte structurarea in acte (patru) si scene (9, 14, 7, 14 in ordinea actelor). Modalitatea principala de comunicare din textul piesei, deci principalul mod de exprimare, este dialogul, caruia i se alatura monologul dramatic. Descrierea si naratiunea nu apar decat in replicile personajelor sau in indicatiile de regie (indicatiile scenice) scrise intre paranteze la inceputul unui act, sau al unei scene, ori pe parcursul actiunii si se refera fie la decor, fie la jocul de scena al actorilor.Caracteristic structurii piesei O scrisoare pierduta este insa prezenta unor scene alcatuite numai din monolog, datorita prezentei unui singur personaj (Pristanda, Trahanache, Tipatescu, Zoe, Catavencu), prin care se face legatura dintre diferite scene si actiuni ale piesei, sunt exprimate gandurile ascunse, zbuciumul sufletesc si intentiile personajului respectiv, ori concluziile la care acesta ajunge in urma intamplarii anterioare.De asemenea, in cadrul dialogului se remarca diversitatea replicilor, care con­stituie si o modalitate de realizare a comicului. Astfel, se intalnesc replici diverse chiar in aceeasi scena si numai intre doua personaje - Tipatescu si Pristanda, replici intrebare/raspuns:„T: Cine era?P: Cine sa fie? Dascalimea: Ionescu, Popescu, popa Pripici...T: Si popa?P: Da, popa si d. Tachita...";replica/confirmarea replicii: „T: Misel!P: Curat misel!T: Murdar!P: Curat murdar!T: Ei! Nu s-alege!P: Nu s-alege!" Sau replica/completarea replicii:,JP: Noua suflete, coane Fanica, noua si remuneratie...T: Dupa buget!P: Mica, sarut mana, coane Fanica."Dinamica unor astfel de replici se asigura prin reluarea unei parti, a unor cuvinte, din replica anterioara („- Si cine era? - Cine sa fie?"; „- Si popa? -Da, popa..."; „- Misel! - Curat misel!") fie cu valoare interogativa, fie cu valoare exclamativa. Dinamica este asigurata si de scurtimea acestor replici, dar in text exista si replici mai ample, cum sunt cele ale lui Pristanda care incep cu: „Bine ziceti, coane Fanica...", „Da sa vedeti ce s-a intamplat... coane Fanica...", unde personajul ape­leaza la nararea unor intamplari, imbinand vorbirea directa cu cea indirecta.Alteori, replica incearca sa capteze atentia partenerului de discutie: „Cum va spuneam...", „Ce sa zici?", „Da sa vedeti ce s-a-ntamplat..."Astfel de replici au si menirea de a reveni la tema principala a discutiei (amenintarea lui Catavencu aflat in posesia unei scrisori), careia i se alatura doua teme secundare (articolul din ziarul „Racnetul Carpatilor" si afacerea cu steagurile). Legatura dintre ele se face prin replicile lui Tipatescu care-1 indeamna pe Pristanda sa revina asupra „istoriei": „Dar, in sfarsit, las-o pe asta (...) incepusesi sa-mi spui istoria de aseara"; „Ia sa lasam steagurile, Ghita... (...) Spune odata isto­ria de-aseara, ca ma grabesc...".Aceeasi maiestrie deosebita dovedeste I. L. Caragiale si in dezvoltarea con­flictului de baza al piesei, caruia ii subordoneaza o serie de conflicte secundare. Conflictul principal se declanseaza o data cu amenintarea lui Catavencu de a publica scrisoarea si evolueaza treptat, pe masura ce ii santajeaza, pe rand, pe Zaharia Trahanache si pe Zoe, sotia acestuia. Stefan Tipatescu, autorul scrisorii, si mai ales Zoe, intra in alerta, in timp ce Trahanache este convins ca este o plas­tografie. Sotia „venerabilului" este dispusa sa accepte toate conditiile impuse de Nae Catavencu, iar prefectul cedeaza si el, dupa ce adversarul sau ii refuza toate propunerile, neacceptand decat mandatul de deputat. Conflictul se acutizeaza si atinge intensitatea maxima in momentul in care este anuntat candidatul in persoana lui Agamita Dandanache si incepe o adevarata batalie intre taberele de alegatori. . . … Stingerea lui are loc atunci cand scrisoarea revine la Zoe prin intermediul Cetatea­nului turmentat, iar Catavencu, deposedat de obiectul santajului, accepta toate conditiile impuse acum de Zoe, devenita, din victima, „calau".Conflictul principal antreneaza cu sine si alte conflicte secundare. Astfel, Farfuridi si Branzovenescu, temandu-se ca vor fi tradati, intra in disputa cu Tipatescu, cu Zoe si cu Trahanache, iar la un moment dat apar disensiuni chiar intre Stefan Tipatescu si Zoe Trahanache in privinta sustinerii candidaturii lui Nae Catavencu.De asemenea, in pauza dintre cele doua discursuri electorale din actul al treilea cei doi oratori - Farfuridi si Catavencu - intra in conflict, primul acuzandu-1 pe cel de-al doilea ca este „candidatul prefectului", iar anuntarea candidaturii lui Agamita Dandanache si incaierarea din final vor avea ca urmare „spargerea" partidului independent: „Dupa ce a fugit Catavencu, dascalimea s-a apucat la cearta, s-au batut, l-au batut pe popa Pripici, si nici vorba sa mai scoata gazeta... S-a spart partidul independent... s-a spart!". Derularea faptelor, evolutia conflictelor si comportarea personajelor pun in evidenta trasatura esentiala a oricarei comedii: starnirea (provocarea) rasului si finalul comic prin rezolvarea neasteptata a situatiei initiale datorita unei adevarate „lovituri de teatru".Cu alte cuvinte, este vorba de prezenta comicului si diversitatea mijloacelor prin care I.L. Caragiale reuseste sa-1 realizeze. Prin aceasta piesa, a carei originalitate este incontestabila, ca si prin intreaga sa creatie dramatica, I. L. Caragiale a ramas cel mai mare dramaturg din literatura romana pe care a inscris-o in universalitate, deoarece piesele sale de teatru sunt jucate pe scene din intreaga lume

O noapte furtunoasa - I L Caragiale

O noapte furtunoasa - comedie

Structural si ca modalitati de expresivitate scenica, prima comedie a lui Ion Luca Caragiale, "O noapte furtunoasa", reprezentata si publicata in 1879, este o farsa. Spectatorul asista la o adevarata suita de situatii de un comic irezistibil, generat de confundarea, de catre "studintele in drept" Rica Venturiano, a numarului de la poarta femeii adorate: pretendentul la mana Zitei nimereste, pentru a-si exprima sentimentele amoroase, la sora acesteia, Veta, si este urmarit atat de sotul incornorat, Jupan Dumitrache, stapanul "onorabilei" case, cat si de Chiriac, amantul gelos. Ca un veritabil experimentator, Caragiale plaseaza personajele intr-un spatiu restrans, mahalaua cu negustori, suficienta siesi prin lipsa unei intrigi existentiale majore. Caragiale foloseste, in comedia "O noapte furtunoasa", conceptia scenica intalnita ulterior si la Durrenmatt, potrivit careia, in teatrul modern, predominant nu este atat tragicul pur, cat grotescul existential. In piesa de fata, actele umane, oricat de dramatice, dobandesc o nota comica implicita: personaje sunt negustorul de mahala, Jupan Dumitrache, devenit sef al patrulei de strada, al garzii civice, Ipingescu, ajutorul lui de nadejde, Veta, sotia pentru care se declanseaza intreaga drama a "onoarei de familist" si amanta lui Chiriac, Spiridon, sluga buna la toate, Rica Venturiano, om "de viitor", care scrie la jurnal, indragostit de Zita, sora Vetei. . … Personajele se inscriu perfect in acest spatiu existential limitat, cu preocupari si intrigi marunte, cu o ilara lipsa de cultura, specifica de altfel tuturor personajelor caragialiene, demonstrata aici in primul rand prin comedia lecturii jurnalului de catre Jupan Dumitrache in fata ipistatului Ipingescu. Ioan Slavici scria, despre "O noapte furtunoasa": "Cocoana Veta este o femeie adultera. Cata vreme adulteriul nu s-a savarsit inca, aceasta cocoana poate sa joace un rol intr-o comedie; indata ce fapta s-a savarsit, rolul ei trebuie sa devina tragic, deoarece, dupa vederile tuturor societatilor, consecuentele firesti ale adulteriului nu pot fi decat tragice. Cum se incheie insa piesa «O noapte furtunoasa»? Jupan Dumitrache, gata de a ucide pe tanarul banuit, gaseste pe patul nevestei legatoarea de gat a lui Chiriac si se aprinde; indata insa ce Chiriac spune ca legatoarea e a sa, barbatul nu mai banuieste nimic, ci zice: «Bata-te sa te bata! de ce nu-mi spuneai?» E oare cu putinta ca cineva sa nu inteleaga ca aceasta nu e comedie, ci «farsa»?". h6o5114hs62tfo"Lumea pe dos", intalnita mai tarziu in piesele lui Alfred Jarry, in "Ubu roi" de pilda, la Eugen Ionescu sau la Samuel Beckett, tradusa prin scene absurde - carambolescul urmaririi lui Rica Venturiano, pe schele, sau "taierea drumului" aceluiasi "infractor", cand se tine dupa Jupan Dumitrache, Zita si Veta, la intoarcerea de la "Iunion"— poate fi considerata o constanta a realitatii iesite din dimensiunile si manifestarile firesti, indreptata spre excrescente ale grotescului. Sau poate, cum spunea Jan Knott despre Beckett, "lumea nu este rasturnata, este absurda", lucru ce se aplica si in cazul lui Caragiale. "O noapte furtunoasa" deschide asadar linia carambolesca specifica pieselor lui Caragiale. Burghezia este surprinsa intr-un moment al maximei expansiuni, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, inculta, dar destul de pragmatica, cu inclinatii catre snobism si mitomanie. Mahalaua este un cronotop specific pieselor caragialiene, scrise intr-un registru comic si totodata grav - Jupan Dumitrache, Chiriac, Spiridon sunt tipuri clasice: negustorul parvenit, inselat de ajutor, calfa isteata, substitut amoros al omului mai in varsta, feciorul din casa, care este un Hermes de cartier, facilitand schimbul de bilete intre Ricaj "studintele de viitor", si Zita, sora Vetei, cumnata lui Jupan Dumitrache. Intriga piesei este declansata de rasturnarea placutei cu numarul casei, fapt ce determina confuzia esentiala a textului: Rica Venturiano, "nebun de amor", nu nimereste in locuinta Zitei, cu numarul noua, ci in casa cu numarul sase a lui Jupan Dumitrache, pe care il ataca astfel in modul cel mai flagrant in "onoarea de familist". Personajele se implica din primul act intr-o cascada de situatii comice. Jupan Dumitrache ii povesteste lui Nae Ipingescu patania de la "Iunion", din care se desprind firele conflictului si se fixeaza tipologia personajului vizat de negustor ca pericol pentru linistea familiala: "JUPAN DUMITRACHE: (urmand o vorba inceputa): Iaca niste papugii... niste . scarta-scarta pe hartie! I stim noi! Mananca pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoara cu pisicherlicuri... si seara... se gatesc frumos si umbla dupa nevestele oamenilor sa le faca cu ochiul. N-ai sa mai iesi cu o femeie pe ulita, ca se ia bagabontii laie dupa dumneata. Un ala... un prapadit de amploiat, n-are chioara in punga si se tine dupa nevestele negustorilor, sa le sparga casele, domnule!". (Actul I). Jupan Dumitrache are ca ideal suprem sa-si apere "onoarea mea de familist": "Eu am ambit, domnule, cand e vorba la o adica de onoarea mea de familist... [...] Apoi sa stiu de bine ca intru in cremenal! Sa mai vaz eu ca se tine bagabontul dupa mine, si lasa-1...". "Bagabontul", banuit atentator la "ambitul" jupanului, se incarca de toate atributele negative, este numit "coate-goale", "mate fripte", "un bagabont de amploiat", descrierea lui dobandind uneori o nuanta suprarealista: "Bagabontul, nene, cu sticlele-n ochi, cu giubenul in cap si cu basmaua iac-asa scoasa." Ca si in "O scrisoare pierduta", triunghiul conjugal se completeaza, cu Chiriac, "baiat onorabil si credincios", in care Jupan Dumitrache isi gaseste un "sprijin" de nadejde pentru a-si apara "onoarea de familist". In plus, relatiile dintre Chiriac si Veta sunt supuse, la randul lor, unei gelozii mistuitoare si ridicole, cu juraminte si promisiuni ardente, femeia aflandu-se in tirul incrucisat al banuielilor sotului inselat si ale unui amant posesiv:"CHIRIAC: (mai apropiindu-se): Maine seara mergi iar la «Iunion»?VETA: Daca o vrea dumnealui sa mergem, trebuie sa merg, fireste.CHIRIAC: Ca sa te curtezi cu amploiatul dumitale?VETA (tresarind si ridicand capul spre el): Domnule, te-am rugat sa fii bun si sa nu-mi mai zici vorba asta. Daca n-ai avut destula vreme sa ma cunosti, pacat!".in actul II, scena intempestivei declaratii de dragoste a lui Rica Venturiano este supusa carambolescului situational "RICA (intorcandu-se in genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel radios! precum am avut onoarea a va comunica in precedenta mea epistola, de cand te-am vazut intaiasi data si pentru prima oara mi-am pierdut uzul ratiunii: da! sunt nebun...". Limbajul lui Rica este bombastic, expresiile livresti fiind amestecate cu vorbirea emfatica si cu nonsensul: "Sunt un june tanar si nefericit, care sufere peste poate si iubeste la nemurire.", "M-am transportat la localitate pentru ca sa-ti repet ca te iubesc precum iubeste sclavul lumina si orbul libertatea." Confuzia se datoreaza rasturnarii (intr-o "lume pe dos") a numarului de la casa: "Cand am aflat ca sezi pe aici, te-am curtat la nemurire si m-am informat prin baiatul de la cherestegia lui cumnata-tau cum stai cu familia ta. Am aflat ca acum esti libera, ti-am scris prima mea epistola intr-un moment de irtspiratiune, ai primit-o, mi-ai raspuns sa viu, si am venit... pentru ca sa-ti repet (cade in genunchi): nu, orice s-ar zice si orice s-ar face, eu voi sustinea, sus si tare, ca tu esti aurora, care deschide bolta instelata intr-o adoratie poetica, plina de...".t in actul II, scena a IX-a, totul se lamureste dupa o urmarire demna de filmele moderne: "IPINGESCU: (strigand tare ca sa acopere strigatele): Stati! stati! ca e incurcatura! Pe dumnealui il cunosc eu! Dumnealui nu-i de-i de care credeti dumneavoastra; e cetatean onorabil." Veta explica incurcatura produsa in mod neasteptat: "VETA (trecand langa Chiriac si luandu-l la o parte necajita): Ce e, ce e! oameni in toata firea si nu-ntelegeti ce e! Umblati ca nebunii! (soptindu-i repede): Iaca ce e! tanarul umbla dupa Zita, s-a amorezat cu ea de laraia temu s-a mai uupa noi, si-a inmes unui ia aitui Diiete de amor, si-n loc sa mearga la ea acasa, a gresit s-a venit aici. Nu ti-am spus eu ca-i tot o banuiala proasta de-a dumnealui! Ma faci sa intru in alte alea cu nebuniile tale! Iaca ce e; ai vazut!". Ultima nelamurire este eliminata si ea: "JUPAN DUMITRACHE (luand pe Chiriac si pe Ipingescu si aducandu-i dramatic in fata scenii): Toate le-am lamurit; bine, de cumnatul Rica nu mai am ce sa zic; dar sa va arat ce am gasit pe pernele patului dumneaei... ca uitasem... imi vine sa intru la banuieli rele.CHIRIAC (infiorat): Ce-ai gasit jupane?JUPAN DUMITRACHE: Uite. (Scoate din buzunar o legatura de gat).IPINGESCU: Frumoasa legatura, de sic!CHIRIAC: As! Ad-o-incoa, jupane; asta-i legatura mea, n-o stii dumneata?JUPAN DUMITRACHE: (lamurit): Ei bata-te sa te bata! de ce nu spui asa, frate? (Lui Ipingescu, cu filozofie): Ei! vezi?... Uite asa se orbeste omul la necaz!IPINGESCU: Rezon! (Pornesc cu totii veseli spre fund)." Onorabilitatea personajelor este doar de fatada: Rica Venturiano, tipul arivistului conformist, scrie la "Vocea Patriotului Nationale", Jupan Dumitrache accepta, in mod tacit, dintr-un motiv de casta, triunghiul amoros cu Chiriac, ajutorul sau mai istet, Ipingescu ii prevede lui Rica un mare viitor politic, citindu-i articolele din jurnal. in discursul lui Venturiano se folosesc expresiile din limbajul de lemn al epocii: "sfanta Constitutiune", "pactul nostru fundamentale", "opiniunea publica", iar lumea dobandeste o pretentie de "bonton", mai ales ca se asista la comediile de la "Iunion". Nici Jupan Dumitrache nu iese de sub aceasta conventie, dovada a "onorabilitatii" sale fiind apartenenta la "Garda Civica", unde apare "in haina de capitan de garda", dupa modelul constumatiei garzilor civice pariziene. .. …. Limbajul folosit de personaje, "limbajul moftologie" (V. Mandra), acuzat ca fiind trivial, badineriile, ne plaseaza in lumea unui teatru modern, exersat cu insistenta in secolul al XX-lea.

MARIN PREDA - Morometii - roman realist

MARIN PREDA - Morometii - roman realist

Se naste intr-o familie de tarani din Silistea-Gumesti (Teleorman). Face Scoala Normala, ultima parte a ei, la Bucuresti, unde se si stabileste. Lucreaza la mai multe reviste, iar in 1942 debuteaza cu schita Parlitu. Publica proza, iar dupa razboi publica romanul Morometii, care ii aduce recunoasterea artistica. Scrie si alte romane -Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic, Delirul -, cele mai multe inscrise. in tematica regimului comunist. Din 1970 devine director al editurii Cartea Romaneasca, unde isi publica romanul Cel mai iubit dintre pamanteni. La scurta vreme dupa aceasta aparitie si posibil in legatura cu ea, Preda este gasit mort, in camera sa de creatie de la Palatul Mogosoaia, fara sa fie clare cauzele mortii.Morometii vol. I -1955; voi. II -1967 (roman realist)1. Marin Preda manifesta aceeasi preocupare pentru viata satului romanesc ca si Rebreanu.2. Romanul Morometii se inscrie in curentul realist.3. Scrierea aduce o fresca sociala autentica si un personaj insolit in peisajul literaturii noastre.4. Noutatile stilistice, mai ales expresivitatea limbajului si stilul discontinuu, consti­tuie marca operei lui Marin Preda.TemaRoman-cronica de familie, Morometii dezvolta tema decaderii autoritatii pa­rintesti, legand-o simbolic de disparitia unei clase sociale - taranimea - si de instalarea dictaturii comuniste.Subiectul Romanul prezinta viata unei familii din sudul tarii, din satul Silistea-Gumesti. Actiunea se concentreaza asupra a doua momente semnificative din viata familiei lui Ilie Moromete: vara anului 1937 (in primul volum) si perioada zbuciumata de dupa razboi (in cel de-al doilea volum). in familia numeroasa a Morometilor exista nemultumiri mocnite, pentru ca baietii cei mari ai lui Ilie, anume Paraschiv, Achim si Nila, isi doresc independenta economica. Ei se simt nedreptatiti pentru ca, dupa moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a insurat cu alta femeie (Catrina) si are inca trei copii: pe Tita, Ilinca si pe Niculae. indemnati de sora lui Ilie, Maria Moromete, cei trei baieti mai mari pun la cale un plan distructiv pentru interesele economice ale familiei: ei intentio­neaza sa plece la Bucuresti, sa-si faca un rost, si vor sa ia oile si caii pentru a avea capital. Cu pamantul lui si cu zestrea Catrinei, Ilie Moromete se situeaza printre taranii mijlocasi din sat. Morometii au facut un imprumut la banca si si-au cumparat o turma de oi de 24 de capete, al caror lapte constituie principala hrana a Morometilor. Aceasta si caii, caruta, impreuna cu uneltele agricole asigura bunastarea familiei. Planul celor trei baieti urmeaza a da o grea lovitura familiei pentru ca imprumutul la banca nu este achitat, iar caii sunt indispensabili pentru viata de fermier. Ca sa faca fata unei asemenea situatii, Moromete este nevoit sa vanda din pamant, or, el stie ca singura valoare stabila este pamantul. Achim inventeaza o poveste seducatoare pentru interesele economice ale familiei: el ii propune tatalui sau sa-1 lase sa plece cu oile la Bucuresti, sa le pasca in marginea orasului si sa vanda laptele pe pret bun in capitala. Moromete se lasa convins de utilitatea intreprinderii si ii permite sa riste in numele intregii familii. Achim insa vinde oile si isi asteapta fratii, pe Paraschiv si Nila, care au hotarat sa plece in taina, luand totodata si caii familiei. Nila nu accepta sa-si lase tatal singur in preajma seceri­sului, asa incat fratii isi amana fuga pana dupa strangerea recoltei. Ilie Moromete intelege si chiar afla la un moment dat intentia baietilor lui din prima casatorie, totusi nu incerca sa discute cu ei acest subiect, ci se invinovateste pentru hotararea lor. in cele din urma, dupa ce Ilie Moromete incearca sa le explice ca rostul unei familii de tarani este de a pastra la un loc tot pamantul, Paraschiv devine agresiv. Primul volum se incheie cu o scena violenta, in care Moromete le aplica o ultima corectie celor doi baieti. Acestia pleaca, iau caii si o parte din zestrea surorilor lor vitrege. Familia trebuie sa vanda din pamant pentru a-si reface gospodaria.Actiunea romanului este completata cu numeroase episoade secundare, care confera romanului caracter de fresca sociala. Paralel cu firul epic al romanului, scriitorul transpune povestea de dragoste dintre Polina si Birica, discutiile din poiana lui Iocan, aspiratiile lui Niculae etc.Cel de-al doilea volum prezinta perioada de seceta de dupa razboi. Se insta­leaza regimul comunist, iar Ilie Moromete este din ce in ce mai singur; cei trei baieti nu se mai intorc, Nicolae isi cauta o credinta, fetele se casatoresc, iar Catrina il paraseste. in fruntea satului se asaza treptat oportunistii, arivistii, oamenii fara capatai si fara ideal. in numele demagogiei comuniste, inoculata ca o noua religie, comunistii fac prozeliti, printre care se numara si Niculae Moromete.Romanul urmareste cu obiectivitate un moment insemnat din istoria nationala: distrugerea societatii traditionale, explicand rolul pe care 1-a avut seceta din anii 1946-1947. Perioada este foarte bine descrisa aici, iar Preda prezinta cu multa finete manevrele noii puteri. Taranii primesc samanta proasta de la stat, care le pretinde apoi sa-si achite cotele in produse de buna calitate si in cantitati asa de mari, incat in scurt timp (si din cauza secetei), munca agricola devine o corvoada. Comunistii se folosesc de numerosi activisti, care au rolul de a populariza ideolo­gia lor populista, de-a supraveghea colectarea cotelor, apoi de a colectiviza satele. Unul dintre acesti activisti este Niculae Moromete. El vine la Silistea initial pentru a supraveghea desfasurarea muncilor agricole, conform planului pe care comu­nistii il numesc, in mod cinic, stiintific.Pe acest fond istoric, scriitorul insereaza episoade ilustrative, precum expe­rientele care marcheaza maturizarea lui Niculae, inscenarea proiectata pentru compromiterea lui Adam Fantana (actiunea Cotigeoaia), ascensiunea lui Isosica ori moartea unui taran nevinovat.Ilie Moromete rezista presiunilor, nu-si abandoneaza pamantul (desi fiicele lui urmeaza mersul general, cedand intreaga proprietate) si moare cu iluzia ca si-a pastrat independenta.ComentariulMarin Preda se remarca prin faptul ca se intoarce la formula traditionala a romanului-cronica de familie realizat cu mijloace stilistice moderne. Romanul Morometii este cea mai insemnata opera a sa.Preda realizeaza aici o impresionanta fresca sociala, situand in antiteza pe­rioada interbelica si cea de dupa razboi, surprinzand, asadar, un moment de tranzitie dramatica in plan national.Actiunea este plasata intr-un sat de campie, Silistea-Gumesti, la aproape doua decenii dupa ce taranii fusesera improprietariti prin legea agrara din 1920, iar sentimentul de independenta economica face ca viata sa se scurga aici, in tihna: in Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, separe ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare, viata se scurgea aici fara conflicte mari. Afirmatia se refera la atmosfera de pace si de echilibru moral care domina in Silistea si reprezinta ideea dominanta a primei parti. Taranii lui Preda si-au indeplinit visul de-a avea pamant, iar aceasta victorie aduce o stare de acalmie generala, pe care scriitorul o ilustreaza prin scene luminoase, intrate in constiinta cititorului ca ample fragmente de fresca antropologica. Poiana lui Iocan, loc de intrunire in zilele de sarbatoare, se constituie, de pilda, intr-un astfel de tablou vivant, dominat de tihna taifasului. Silistenii vin ca la un spectacol, in centrul caruia Moromete citeste si comenteaza ziarul, stimulat de curiozitatea si admiratia celorlalti. Nici macar revolta lui Tugurlan nu reuseste sa tulbure atmosfera de ritual duminical, lipsit de stridenta, intrat in uz. Tot astfel, secerisul, serbarea de premiere de la scoala, spectacolul calusarilor din curtea lui Tudor Balosu sunt scene care ilustreaza o existenta normala, epurata de patimile adanci (specifice romanelor lui Rebreanu, de exemplu), de nemultumiri sociale (ca la Sadoveanu), dar si de idilismul artificial al semanatoristilor.insasi starea visatoare si nepasatoare a lui Ilie Moromete este o consecinta a prosperitatii, generate de legea agrara de dupa primul razboi mondial; devenit proprietar, Moromete traieste atat de deplin bucuria de a fi scapat de mosier, incat nici nu observa ca lumea se schimba; pentru el si pentru cei ca el, timpul este, intr-adevar, rabdator. Dupa ce existenta familiei Moromete se tensioneaza prin conflictul mocnit dintre copiii mai mari (Achim, Paraschiv si Nila) si restul familiei, timpul incepe sa-si piarda rabdarea, se altereaza, pentru ca pulsul vietii devine mult mai accelerat.Plecarea celor trei baieti anunta nu numai destramarea familiei, dar si a societatii, caci putin dupa aceea izbucneste razboiul, vin comunistii la putere, taranul isi pierde pamantul, valorile morale si chiar identitatea. Aceasta drama nationala este prezentata in volumul al doilea; de aceea, Preda incheie primul volum cu o secventa care sugereaza proportiile dezastrului istoric: Trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare. Pe langa faptul ca dau simetrie romanului, readucand in memoria cititorului fraza de debut a scriiturii, aceste doua enunturi grave, aproape sententioase, sporesc valoarea dramatica a deznodamantului si conoteaza sensul volumului urmator.La acest procedeu retoric se mai adauga si alte elemente; compozitional, romanul este cladit pe scene semnificative, care puncteaza ascensiunea narativa din momentul cinei tihnite, care deschide volumul, spre punctul culminant al taierii salcamului - prevestire a conflictului din final.Volumul I urmareste partea cea mai importanta din viata Morometilor, actiunea concentrandu-se in jurul unui eveniment agrar de maxima insemnatate - secerisul. Prima parte a actiunii se dezvolta pe o intriga abia conturata, anume hotararea baietilor de a pleca de acasa cu o parte din bunuri; tensiunea creste pe masura ce planurile lor incep sa se materializeze (Achim capata permisiunea de a merge cu oile la Bucuresti), dar deznodamantul este amanat, deoarece Nila nu are cruzimea de a-si lasa familia fara ajutor in timpul secerisului. Sfarsitul primului volum prezinta evenimentele care duc la destramarea familiei, intr-o aglomeratie drama­tica de fapte: povestea moralizatoare a lui Ilie Moromete, nemultumirile marunte din familie, suspiciunile, revolta lui Paraschiv, scandalul care preceda fuga celor doi. Acest deznodamant incarcat de actiune elibereaza toate personajele de ten­siunile acumulate pana aici si confera impresia de final inchis: Moromete vinde o parte din pamant, cumpara alte animale si lucrurile par sa reintre in normal. Dar imaginea luminoasa a inceputului de vara se estompeaza in final, cand nu numai peisajul se schimba, ci si intreaga existenta a familiei.Prin aceasta transpunere atenta a conflictului din familia Morometilor, autorul reuseste sa dea iluzia evolutiei de la momentul cel rabdator si tihnit la cel care marcheaza izbucnirea violenta a istoriei. Volumul al doilea adopta alta tehnica. Evenimentele se inmultesc, galeria de personaje este si ea foarte mare, iar desfa­surarea epica se disipeaza pe mai multe planuri, ceea ce conduce treptat la transfor­marea temei - de la cronica unei familii la cronica unei clase sociale: taranimea.Conflictul dintre Ilie Moromete si fiii sai este simbolic. intr-o lume tihnita,/ara conflicte mari, plecarea lui Paraschiv, Achim si Nila de acasa este aberanta. Moromete crede ca fiii sai il inteleg si il respecta, de aceea fuga lor vine ca o lovitura pe care el n-o putuse anticipa. in viziunea sa, fiii lui sunt bolnavi, ceea ce nu este departe de adevar. Cei trei baieti sunt coplesiti de personalitatea tatalui lor, pe care nu-1 inteleg; ironiile lui Mormete li se par insultatoare. Paraschiv este lacom, lipsit de simtul umorului si inveninat de ura. Achim este agresiv, iar Nila are minte inceata. Moromete nu are niste fii pe masura sa, iar acest lucru se afla la originea conflictului. Totodata, lucrurile se agraveaza, mai ales pentru ca Ilie Moromete nu-si da seama ca baietii sai sunt nemultumiti; de aceea crede ca aceasta razvratire este o pedeapsa a destinului: intelegea ca se uneltise impotriva lui si el nu stiuse — timpul pe care il crezuse rabdator si lumea, pe care o crezuse prietena si plina de daruri, ascunsesera de fapt o capcana - iar lumea, traind in orbire si nepasare, ii salbaticise copiii si ii asmutise impotriva lui. Personajul are un sentiment de culpa pentru ca isi da seama ca fiii sai nu stiau lucruri pe care le credea subintelese, precum importanta de a pastra proprietatea, de a nu imparti pamantul. in ultima instanta, Moromete incearca sa le explice aceasta regula simpla pe care o stiau toti taranii, dar este prea tarziu; Paraschiv devine agresiv, iar Moromete incearca disperat sa aplice ultima masura corectionala - bataia. Scena violenta din final, loviturile de par, venite parca dintr-o manie de nestapanit, subliniaza imposibilitatea ca lucrurile sa mai fie reparate.Conflictul este insa unul simbolic. Revolta baietilor lui Moromete reprezinta un caz izolat in roman, iar cauzele ei nu sunt instinctul de stapanire a pamantului sau dorinta de independenta. Aici este vorba despre o anomalie, asa cum o inregistreaza si Moromete, si care are rostul sa sublinieze ca timpul, intr-adevar, nu mai era rabdator. O data cu decaderea autoritatii parinteste, societatea intra in degringolada.Dupa venirea comunistilor la putere, ca peste tot in tara, si in Silistea-Gumesti se instaleaza haosul. Personaje dubioase vin sa anunte ceea ce va urma; un tovaras poreclit Terente, dupa numele unui bandit legendar, si un tanar, care se prezinta drept notar, promit credulilor o noua religie a binelui si a raului. Niculae Moromete, aflat in plina criza religioasa, chiar primeste demagogia comunistilor ca pe o religie. In afara de inocenti, in armata noii religii se inroleaza oportunistii (Mantarosie), declasatii (Bila), cei care vor sa parvina (Isosica) si mai ales cei care nu mai au nimic de pierdut, nu cred in nimic si nu respecta nimic, precum Zdroncan sau Plotoaga.Scriitorul prezinta principalele momente ale falimentarii taranului, creand o poveste particulara despre lupta crancena pentru putere. Fiecare personaj are interesele sale si se foloseste de confuzia care exista sau de demagogia comunista pentru a-si atinge telurile. in contextul acesta, incepe colectivizarea agriculturii, de fapt confiscarea pamantului sub un pretext legal, ceea ce va insemna ultima lovitura data taranului si proprietatii sale. Niculae, indoctrinat si patruns de misiunea sa, nu-si da seama ca ia parte la distrugerea valorilor traditionale, pana in momentul in care Bila ucide un taran, iar Niculae este considerat raspunzator.Pe acest fundal, lucrat in numeroase detalii, romancierul evoca subtil imaginea luminoasa a lumii interbelice, intr-o fresca halucinanta, tocmai din cauza numa­rului mare de amanunte, in care fiecare secventa pare sa cuprinda structuri traditionale amenintate. in fapt, Preda explica aici, mai bine decat manualele de istorie, un episod negru al existentei nationale. Nu destinul unei familii intereseaza acum, ci istoria generala a unei clase spulberate. Episoadele care urmaresc ascen­siunea lui Isosica, evolutia lui Nicolae Moromete si lupta dezarmanta a taranilor cu seceta si cu regulile inrobitoare pe care trebuie sa le respecte sunt tensionate prin naratiuni autonome care recompun treptat imaginea unei lumi mistuite. in miscarea generala si ampla, persista teza generala a celui de al doilea volum, anume ca societatea care se naste este sustinuta de o noua religie, careia, in mai multe randuri, ii explica filonul fanatic. in numele unei promisiuni ori preva-landu-se de ea, oamenii distrug universul instituit.Datele istorice sunt camuflate, in prim-planul romanului aflandu-se Nicolae Moromete. Drama lui existentiala traduce de fapt drama societatii. Niculae este bine intentionat, are nevoie de un crez si se afla la varsta experientelor decisive; isi traieste timorat prima iubire, isi desfasoara intreaga energie in activitatea de partid, crede in ceea ce face. Dar credinta lui se prabuseste treptat: colectarea cotelor inseamna saracirea taranului, colectivizarea devine sangeroasa, iar moartea lui Ilie Moromete il determina sa se intoarca nostalgic la lumea veche si luminoasa.Dincolo de fresca sociala, romanul lui Preda aduce in literatura noastra un per­sonaj insolit. Ilie Moromete este personajul principal al primului volum si con­structia lui suscita interes prin faptul ca sintetizeaza tot atatea trasaturi generice, cat si particulare. El este un caracter proiectat prin insusiri tipice taranului roman si totodata prin elemente care il particularizeaza decisiv in planul literaturii noastre.Ilie Moromete este un taran bine individualizat, dar care sintetizeaza totodata mentalitatea lumii interbelice. Spirit conservator, stie ca singura valoare stabila este pamantul si ca unitatea familiei asigura bunastarea. El nu traieste insa cu gandul la viitor, ci mai degraba este prins in mirajul unei lumi ce se stinge, asa cum precizeaza de la inceput scriitorul: Cand, dupa razboi, Moromete deveni proprie­tar, el trai atat de deplin bucuria de a fi scapat de mosier, incat nu baga de seama ca unii nu se mai gandeau de mult la asta, ci la cu totul altceva. La ce anume? Sa faca comert! Asadar, cu cereale si sa castige bani! Si cu banii ce sa faca? Sa plateasca impozitele! Asta era ceva de ras, cum de nu vedeau?Bucuria de proprietar a lui Moromete se traduce printr-o atitudine de stapan fara griji, ceea ce face din el o autoritate inflexibila in cadrul familiei; chiar la inceputul romanului, Preda introduce o scena care lamureste raporturile persona­jului cu familia;" la masa rotunda si scunda a Morometilor, fiecare isi are un loc prestabilit: Ilie sta asezat pe pragul celei de-a doua camere, ocupand jumatate din spatiu, in timp ce baietii cei mari stau inghesuiti langa usa de la iesire, ca si cand ar fi gata in orice clipa sa se ridice si sa plece de la masa, Catrina si fetele ocupa locul de langa vatra, iar Niculae mananca dupa aceea, ce mai ramane. Autoritatea lui Moromete este incomoda - el merge in urma seceratorilor si semnaleaza spicele ramase, isi scoala copiii in toate duminicile cu noaptea-n cap, el hotaraste, el spune fiecaruia ce are de facut. Atitudinea aceasta este insa mostenita, vine dintr-o traditie indelunga, care inchide in ea un adevar esential al vietii: daca autoritatea paterna decade, societatea se destrama.in realitate, Moromete nu are un caracter inflexibil, ci unul independent, iar manifestarile sale ilustreaza de regula constiinta libertatii sale individuale si bucuria de a se sti autonom economic. Independenta economica ii confera sigu­ranta si tihna, si de aceea Ilie traieste intr-o armonie speciala cu lumea. Cele mai multe dintre rautatile lui Moromete provin din inteligenta si din nevoia de specta­col, tocmai pentru ca stie sa se bucure, iar prin aceasta bucurie, el se situeaza in centrul lumii sale. Are insa ghinionul ca fiii sai sa fie complet lipsiti de simtul umorului. Nici in sat Moromete nu-si gaseste spirite pe masura; de aceea si spune ca vorbeste singur, deoarece nu are cu cine.Personajul este inzestrat cu fantezie si din acest motiv isi inventeaza o lume pe masura sa. isi petrece serile pe podisca din fata portii, in speranta ca va trece cineva pe drum, caci lui ii place sa raspunda cu multe cuvinte la salut, adica stie ca lumea este facuta din oameni, iar rostul lor este sa faca din fiecare intalnire o bucurie. Este ceea ce Niculae intelege in final, cand, in lumea lui pustiita, numai Moromete stie sa gaseasca, langa fiecare gard, langa fiecare salcam, un om pregatit sa vorbeasca. Aceeasi bucurie a cuvantului rostit pentru oameni il anima si in poiana lui Iocan. Oamenii vin aici pentru ca stiu cu totii ca rostul vietii este comunicarea; Moromete nu citeste ziarul pentru stirile din el, ci pentru ca asa are prilejul sa se arate oamenilor in modul sau cel mai reprezentativ, vorbind despre exact acele lucruri pe care ar vrea oamenii sa le auda: demitizand informatiile serioase de ziar si facandu-le accesibile prin gluma. De pe urma drumului sau la munte, unde plecase sa vanda porumbul pe un pret mai bun, nu ramane decat o poveste frumoasa, impodobita cu amanunte pe care niciunul dintre insotitorii sai nu le remarcasera. Fantezia sa se completeaza cu un spirit de aventura: de fapt negustoria ca atare nu i-ar fi placut daca castigul ar fi fost lipsit de peripetii.Imaginatia si aventura sunt atribute ale spiritului. De aici vine si darul poves­tirii, dar si inclinatia moralizatoare a eroului. Cand Moromete afla ca Achim risipeste banii prin Bucuresti, el vine acasa si spune o poveste despre un flacau plecat la oras, unde intra in diferite buclucuri. Nici una dintre faptele scandaloase ale acelui personaj inventat nu-1 alarmeaza pe tatal rabdator: nici violenta, nici incalcarea autoritatii instituite. Singurul lucru in adevar grav este decaderea morala; si Moromete comenteaza: asta nu mai trece. Din acelasi motiv, isi si pierde simtul umorului, cand incepe era lui Zdroncan.Mentalitatea personajului despre regulile sociale este rudimentara, dar ilustra­tiva pentru fiinta care stie sa se bucure: el nu-si plateste darile pentru ca spera sa apara legi care sa-i anuleze datoriile. Dar mai exista si tentatia spectacolului si de aceea eroul lui Preda se distreaza pe seama functionarului care incaseaza taxa funciara. Moromete nu se poate abtine sa nu se amuze pe seama celorlalti, mai ales pe seama mohoratului Paraschiv. Edificator este episodul in care jandarmii vin sa-1 aresteze pe Achim. Moromete nu le spune ca era plecat la Bucuresti, ci schimba vorba, il tachineaza pe pandar, se distreaza, schimband sensul cuvintelor. Situatia nu era nici intr-un caz una amuzanta: Achim batuse un om nevinovat, ii sparsese capul, iar Moromete comenteaza cu malitiozitate gratuita intamplarea: Auzi, ma prostule, ca nici nu stiu cum te cheama!... Bine ti-a facut, daca zici ca te-a batut, si nu-l mai cauta degeaba, ca aplecat la Bucuresti; asteapta-l si tu sa se intoarca. Pana atunci poate ca iti mai trage cineva o bataie. Romancierul explica rautatea lui Moromete ca pe o descarcare dupa cearta cu Tugurlan.Si in alte situatii, personajul se distreaza rautacios, amanand raspunsul, schim­band vorba, enervandu-si interlocutorul. Este modul lui Moromete de a-i deza­proba pe oamenii care nu-i plac, unul dintre acestia fiind vecinul sau, Tudor Balosu; dar nici acesta nu se lasa mai prejos, ii raspunde cu aceeasi moneda, intr-un cod stiut doar de ei. Cand Moromete evita raspunsul categoric pe care trebuia sa-1 dea vecinului, intreband cu seninatate daca avea sa ploua, Balosu ii raspunde la fel de aberant, amintindu-i ca a doua zi se incaseaza taxele pe pamant. Reactia lui Moromete este neasteptata. Se intristeaza brusc, se ridica si pleaca fara un cuvant. Agresivitatea il inhiba, ii distruge pofta de ras. Este, de fapt, aceeasi reactie prezentata si in cel de-al doilea volum, dupa ce lumea lui Zdroncan se instaleaza cu violenta peste linistita poiana a lui Iocan.Moromete intelege foarte bine ce se intampla in jurul sau, de aceea il si intristeaza atat de mult refuzul lui Niculae de a-i vorbi si mai ales motivatia lui, si anume ca oricum Moromete n-ar intelege. Nu era nimic de neinteles in faptul ca fiul lui Traian Pisica, om fara principii si care stia sa cultive doar tutun, ajunsese in fruntea satului si voia ca Moromete sa faca din el un model.insingurarea eroului este dramatica; el stie ca lumea sa este condamnata, dupa cum iarasi stie ca noua lume, a lui Zdroncan si-a lui Ouabei, cladita din oameni fara capatai, fara ideal si fara respect, inseamna inceputul unei tragedii colective. Singurul lucru care ii mai ramane lui Moromete este libertatea de spirit; el refuza sa-si dea pamantul in colectiv, desi stie ca oricum dorinta nu-i va fi respectata, si inainte de moarte isi rosteste crezul: [...] eu totdeauna am dus o viata independenta!Personalitatea lui Moromete se rasfrange dramatic asupra fiului sau, Niculae, care va prelua atitudinea de insingurare si tristete a tatalui sau, va ramane un inadaptat, incapabil sa accepte lumea lui Zdroncan, zdrobit de societate, incercand zadarnic sa repete atitudinea independenta a lui Ilie Moromete intr-o societate in care dreptul la independenta fusese interzis.Deznodamantul este de asemenea simbolic. Romanul se incheie cu viziunea pe care o are Niculae dupa moartea tatalui sau, un fragment scris in stilul discontinuu al visului si in care Ilie Moromete apare in imagini memorabile: inaltandu-se langa salcamii de la poarta, iesind pe podisca unde-si petrecea serile, mut, intrat intr-o istorie intangibila. Lumea pare pustiita, iar Niculae, zguduit de plans, se intreaba: Tata, tata... unde te duci tu acum, incotro o s-o iai dupa ce deschizi poarta si o sa iesi iar la drum?Finalul sugereaza un univers fara repere morale, adica tocmai lumea de care se temuse Moromete, in care societatea guvernata de un timp rabdator ramane doar amintirea unei fiinte marginalizate si devastate moral, asa cum este Niculae. Sintaxa dezordonata, specifica stilului indirect liber, accentueaza impresia de deruta si de miscare evanescenta, care nu este doar a visului, ci si a fiintei interioare a personajului.Romanul Morometii infatiseaza lumea satului romanesc intr-un moment de rascruce, cu obiectivitate, intr-o maniera convingatoare si printr-o constructie riguroasa. Prin mesaj, Morometii anunta celalalt roman al lui Preda, Cel mai iubit dintre pamanteni.

Enigma Otiliei - G CALINESCU

COMENTARIU - Enigma Otiliei
G. Calinescu (1899-1965) a fost Ganditorul deplin al spi­ritualitatii romanesti, iar geniul sau s-a manifestat in toate do­meniile legate de arta cuvantului: istoria literaturii, critica li­terara, estetica, roman, poezie, teatru, publicistica.„Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941) este o lucrare monumentala, viziune exhaustiva asupra evolutiei literaturii noastre, de la primele ei manifestari si pana la data aparitiei cartii; „Viata lui Mihai Eminescu" (1932) este o biografie literara si portret al geniului, alcatuita in cadente de poem epic; „Opera lui Mihai Eminescu" (1934-1936) este un studiu sistematic asupra operei eminesciene (incluzand si postumele). De asemenea, G. . . . . . Calinescu a mai scris monografii inchinate unor scriitori romani (I. Creanga, V. Alecsandri, N. Filimon), studii de literatura universala, studii de estetica. f4s3818fs72hrpCreatia literara a lui G. Calinescu include toate cele trei mari ramuri: poezia (volumele: „Poezii" - 1937 s\ „Lauda lucrurilor" - 1963), proza (romanele: „Cartea nuntii" - 1933, „Enigma Otiliei" 1938, „Bietul Ioanide" - 1953, „Scrinul negru" - 1960) si dramaturgia („Sun sau Calea netulburata" - 1943, „Ludovic al XlX-lea" - 1964).„Enigma Otiliei" este o mare panza rupta din viata, roman :adin incadrat in formula realismului clasic, cu accente ro­mantice si chiar moderniste. Tema romanului o constituie soarta cuplului adamic, de inocenti (cum scria N. Balota), in interiorul unei lumi aflate in disolutie. Titlul initial al romanului a fost „Parintii Otiliei". Acesta ar fi sugerat felul in care personajele antrenate in actiune au grija de viitorul Otiliei.La sugestia editorului, titlul a devenit „Enigma Otiliei" formulare care reliefeaza misterul si ambiguitatea personajului central.Sortita sa oscileze „intre da s nu, intre solar si mister, intre real si utopic [...] inscriindu-se simultan in eternul feminin si in clipa" (C.Ciopraga), Otilia ramane, pana la sfarsit, o fiinta enigmatica.Structura: Romanul este alcatuit din douazeci de capitole, numerotate cu cifre romane si fara titluri. Actiunea incepe in iulie 1909 si se incheie dupa mai mult de zece ani (dintre care, ultimii sunt rezumati in doar doua pagini).Cuvintele: „Aici nu sta nimeni" care incheie romanul constituie o repetare a cuvintelor pe care mos Costache le rostise la inceputul actiunii; descrierea casei lui Giurgiuveanu (cu care incepe opera) este reluata in final, cu deosebirea ca, acum, aspectul ei paraginit sugereaza moartea lucrurilor. Actiunea se desfasoara cronologic si cuprinde doua planuri: Drumul formarii ca intelectual a tanarului Felix Sima. Stradania rudelor lui Costache Giurgiuveanu de a intra in posesia averii (mostenirii) acestuia.Ambele planuri au ca fundal viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea. Universul operei Actiunea incepe intr-o seara de vara (iulie 1909), cand tanarul Felix Sima soseste in Bucuresti, la ruda sa prin alianta, Costache Giurgiuveanu. Timpul si spatiul actiunii sunt fixate inca din incipitul romanului: „intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim..."Autorul descrie, la modul balzacian, casa lui mos Costache - spatiul in care Felix se va forma ca intelectual, dar si spatiul in care se vor naste iubirea, speranta si incertitudinile sale legate de frumoasa si misterioasa Otilia.Totodata, casa veche, cu ornamentatii ieftine si de prost gust, reprezinta „scena" pe care va defila o galerie de figuri grotesti, antrenate intr-un „spectacol" caricatural. Pe masura ce se deruleaza momentele actiunii, „mastile" ies la iveala in fata tanarului Felix (personaj-martor la acest „balci al desertaciu­nilor"). Absolvent al Liceului Internat din Iasi, Felix (care ramasese orfan dupa ce-i murise ti tatal), venise la tutorele sau necunoscut, intentionand sa urmeze Facultatea de Medicina.Primit in batrana casa din strada Antim, tanarul se inte­greaza vietii putin ciudate din acest spatiu, cunoscand intreaga familie si modul sau de viata. Alcatuita din doua ramuri, fai milia lui Costache este reprezentativa pentru burghezia bucu-resteana a inceputului de secol: autorul descrie cadrul materi­al al existentei (case, interioare), relatiile familiale si sociale, jocul de interese (care au ca mobil banii), infatisarea oame­nilor, aspecte ale Bucurestiului de atunci. Toate aceste aspecte l-au determinat pe criticul Pompiliu Constantinescu sa con­sidere ca romanul este „o fresca din viata burgheziei bucu-restene". In familia lui Giurgiuveanu, pe treapta cea mai inalta a varstei se afla mos Costache, si sora sa Aglae Tulea.Cel dintai traieste in casa din strada Antim, alaturi de fiica sa vitrega - Otilia Marculescu (pe care o iubeste sincer) si pandit cu rautate, din curtea alaturata, de familia Aglaei.Rentier bogat, Costache intentioneaza sa-i faca o situatie Otiliei, infiind-o, dar teama de Aglae si propria avaritie il impiedica; in compensatie, decide sa-i lase fetei o casa (ridicata, evident, cu cheltuieli cat mai mici). in acest scop, isi procura materiale ramase de la demolari, pe care le depoziteaza in curte, apoi le muta in casa (punand in primejdie vechea cladire). Din pricina efortului, Costache este lovit de apoplexie, prilej pentru familia Aglaei de a ocupa „militareste" casa, in asteptarea decesului.Batranul insa nu moare acum (ba trece chiar printr-un scurt episod „conjugal") recapatandu-si sanatatea, desi Stanica Ratiu (ginerele Aglaei) incearca sa-1 sperie cu scopul de a afla unde-si tine banii. De familia lui Costache s-a atasat si Leonida Pascalopol, mosier bogat si fin, indragostit de Otilia; de dragul acestui sentiment (pe jumatate patern, pe jumatate viril) si al serilor petre­cute, la joc de carti, in casa lui Giurgiuveanu, Pascalopol accepta prezenta intregului clan. Cealalta ramura a familiei este condusa ferm de Aglae (al carei sot - Simion Tulea - este un fel de „anexa" ciudata, pre­lungita in mezinul familiei - Titi - la fel de ciudat). Si, cum tatal era maniac (ii placea sa brodeze, inainte de a fi dus la ospiciu), nici Aurica (una dintre cele doua fiice ale Aglaei) nu este altfel; deosebirea consta doar in „obiectul" maniei: casa­toria. Singura care „se salveaza" este Olimpia (casatorita cu Stanica), a carei placiditate va fi folosita, mai tarziu, ca pre­text de divort.in aceasta lume a rautatii si a mizeriei sufletesti, infloreste iubirea dintre cei doi inocenti2 (Felix si Otilia). Studenti amandoi (el la Medicina, iar ea, la Conservator), tinerii traiesc o dragoste pura, umbrita doar de intrigile lui Stanica si de teme­rile lui Felix. Din pacate, in curand, cuplul adamic va fi izgonit din Paradis: lovit din nou de dambla, Costache este vizitat de Stanica Ratiu, care-i fura banii ascunsi sub saltea, provocand moartea batranului.Dupa o noapte casta (petrecuta in camera lui Felix), Otilia (a carei infiere nu fusese legalizata) pleaca impreuna cu Pascalopol.Din epilog aflam ca Felix a devenit un renumit profesor universitar si ca s-a casatorit in chip stralucit. Dupa razboi, revazandu-1 pe Pascalopol, Felix este informat ca acesta se despartise de Otilia (din delicatete sufleteasca), dar ca ea ramasese o mare enigma. Finalul romanului aduce imaginea aceleiasi case, vazuta de acelasi Felix, dupa mai multi ani: „ Casa lui mos Costache era leproasa, innegrita. Poarta era tinuta cu un lant si curtea toata napadita de scaieti (...) I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile lui vorbe ii rasunara limpede la ureche: «Aici nu sta nimeni!»"Aceasta imagine dezolanta naste un sentiment de melancolie: spatiul iubirii lunecase in moarte, iar cel care fusese izgonit din Paradis, il regasea acum sarac si devastat. Personajele alcatuiesc o tipologie bogata: Avarul (Costache Giurgiuveanu), Arivistul (Stanica Ratiu), „Baba abso­luta..." (Aglae Tulea), Maniacul (Simion Tulea), Maniacul in devenire (Titi Tulea), Fata batrana (Aurica), Femeia placida (Olimpia).Acestia sunt antrenati in principalul conflict al romanului: lupta pentru mostenirea averii lui Costache.Din cealalta grupa fac parte Felix si Pascalopol, conflictul dintre ei fiind secundar si avand ca obiect iubirea Otiliei (con­flict erotic).Fiecare personaj este caracterizat prin mai multe mijloace si releva un portret in miscare aflat sub tirania timpului. Otilia Marculescu este personajul eponim al romanului, prin intermediul caruia autorul exemplifica universalul.Din ce limpezimi ale trecutului stins se va fi inchegat, in mintea autorului, chipul suav al Otiliei?Se intretaiase, de mult, pe „ulita copilariei", cu o alta Otilie (care ii era ruda); mai tarziu, i s-a nascut in suflet chipul Otiliei din roman: „in multitudinea imaginilor suave ale femeii, una, imprecisa, fireste, domina: fata cu parul ca un fum, exuberanta si reflexiva, culta, nebunatica, serioasa, meditativa, muzicanta (si Otilia copilariei canta la pian, Dumnezeu stie cum). Ori de cate ori admiratia mea a inregistrat o fiinta fe­minina, in ea era un minimum de Otilie"^.Romanul incepe si se incheie cu cate o imagine a Otiliei (reconstituita de personajul - martor Felix Sima).Prima Otilie (cea vie) ii arata tanarului sosit in strada Antim „ un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand peste umeri" si ii intinde cu franchete „un brat gol si deli­cat"; ultima Otilie (cea din fotografia pe care Pascalopol i-o arata lui Felix, in tren), este imaginea neinsufletita a unei doamne frumoase, cu linii fine, dar care nu mai era Otilia de altadata, isi pierduse inefabilul. Vraja se risipise in curgerea vremii, iar timpul magic ramasese doar in cuvintele fetei de alta data: „Noi nu traim decat cinci-sase ani!"intre cele doua momente se incheaga chipul Otiliei: faptura apartinand vietii si visului adolescentin, imaginea fetei este in­conjurata, permanent, de o aura misterioasa, este pusa sub sem­nul tainei, pentru fiecare tanar, fata pe care a iubit-o la optspre­zece ani, ramanand o enigma.In fiecare pagina a romanului, se simte prezenta suava si invaluitoare a acestei fapturi gingase - amestec de exuberanta si seriozitate, nebunateca si nestatornica asemeni trecatoarei tinereti: alergand prin gradina, catarandu-se pe stogurile de fan de la mosia lui Pascalopol, sau revarsandu-si prea plinul sufletesc in acordurile tumultuoase ale pianului, Otilia reprezinta insasi feminitatea.Din aceasta trasatura deriva gustul ei pentru lux, placerea calatoriilor, capriciile marunte si chiar o anume doza de iratio­nal (la fel de fermecator) in atitudini si comportament („imi vine uneori sa alerg (...) sa zbor (...). Vrei sa fugim? Hai sa fugim!").Tot din feminitate se naste abilitatea cu care Otilia evo­lueaza intre iubirea platonica, aproape mistica a lui Felix si cea potolit-crepusculara a lui Pascalopol.Toti cei din jur (inclusiv mos Costache) sunt subjugati de aceasta feminitate debordanta si invaluitoare si cauta sa-i faca pe plac Otiliei.Total dezinteresata de banii si de averea lui Giurgiuveanu, sincera si sensibila la suferinta (scena atacului cerebral pe care-1 are Costache), Otilia are un suflet de artista, traind une­ori lent, alteori intens, asa cum canta la pian.Eroina lirica de mare clasa, capabila de sentimente profunde si alese, uitand si iertand raul, daruindu-le celor din jur lucrurile si zambetul ei, Otilia reprezinta, pentru Felix, „ un factor feminin care-i lipsise". Conventia vietii privita ca un joc este doar aparenta: esen-tialmente, Otilia este inteligenta, profunda si responsabila: dupa noaptea pura a logodnei lor mistice, Otilia dezvaluie, in scrisoarea catre Felix, motivul plecarii ei: teama de a nu fi „o dragoste nepotrivita pentru marele lui viitor".Ca si in lirica eminesciana a visului de iubire, cei doi tineri s-au intalnit, o clipa, in inalt, ca doua pasari albe care se despart apoi, zburand pe traiectorii diferite.Lasandu-si iubitul „cufundat in stele", adica in lumea Ideii si a stiintei, Otilia va deveni o „Floare albastra" pierduta in departarea amintirii si o „dulce minune" a mitului tineretii.Felix Sima este cel de al doilea membru al cuplului adamic (alaturi de Otilia), „cazut" in „Casa cu molii" din stra­da Antim, intr-o seara de iulie a anului 1909.Portretul pe care autorul i-1 face in deschiderea romanului este acela al unui tanar in uniforma neagra, cu fata „juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau pe sub sapca, dar culoarea maslinie a obrazu­lui si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota volun­tara intaia impresie."Orfan (ca si Otilia), tanarul vede in aceasta un factor fe­minin care-i lipsise si care reunea functia materna cu aceea erotica.Suflet cast si lipsit de ascunzisuri, Felix traieste, la modul romantic, iubirea pentru Otilia, fara a indrazni sa i-o martu­riseasca: „Se inchidea in odaie cu o fotografie a fetei si se lasa in voia visarii. O cuprindea de maini, o tragea spre el, isi apropia buzele de urechea ei si-i soptea indefinit: «Te iubesc, te iubesc, te iubesc»".Crescuta din minunatul vis adolescentin, iubirea devine suferinta „dureros de dulce", in care mahnirea, incertitudinea, amaraciunea, dezamagirea se impletesc cu iluzia fericirii.Astfel, daca o discutie sau o plimbare cu Otilia sunt nasca­toare de sperante, in schimb, vizita la mosia lui Pascalopol sau excursia pe care cei doi o fac la Paris, nasc dureroase nedu­meriri.Felix fiind personaj-martor si actor, intreaga desfasurare a actiunii este axata pe schimbatoarea psihologie a acestui ado­lescent aflat in epoca formarii sale.Ambitios, inteligent si muncitor, Felix il reprezinta pe intelectualul autentic, situat deasupra omului comun. Aceasta detasare de lumea profesionistilor obisnuiti apare inca din fa­cultate si se va vadi in cariera stralucita de mai tarziu: „Dupa incheierea pacii, fu aproape numaidecat profesor universitar, specialist cunoscut, autor\ de memorii si comunicari stiintifice, colaborator la tratate de medicina cu profesori francezi". Co­borat, ca Luceafarul, in lumea efemera, el se intoarce in spa­tiul atemporal al stiintei.Pe de alta parte, Felix este Inocentul prin ochii caruia este infatisata lumea de masti care il inconjoara.Naiv, generos, sincer si gata oricand sa-i ajute pe ceilalti, tanarul traieste intr-o lume meschina si rapace care si-a pier­dut iremediabil insusirile umane.Dupa moartea lui Costache, timpul paradisiac al iubirii se frange, iar cuplul adamic decade in timpul profan: Felix se va casatori cu o alta femeie, iar visul de dragoste se va risipi in curgerea vremii.Stanica Ratiu.Tipologic, Stanica Ratiu se inscrie in seria arivistilor, ala­turi de: Dinu Paturica („Ciocoii vechi si noi..." de N. Filimon), Tanase Scatiu („ Viata la tara" si „ Tanase Scatiu", de Duiliu Zamfirescu), Lica Trubadurul („Concert din muzica de Bach", de Hortensia Papadat-Bengescu).Comparat cu Tartuffe, Stanica este alcatuit din pasta lui Pirgu („Craii de Curtea-Veche", de Mateiu Caragiale), cu deo­sebirea ca lumea in care-si va realiza el ascensiunea, este alta decat cea crepusculara a celor „trei hagialacuri".Palavragiu vulgar ca si Pirgu, Stanica isi traieste, totusi, rolul cu o anume sinceritate, atunci cand este vorba despre familie: orfan in copilarie, are sentimentul neamului si-si vi­ziteaza rudele cu placere, chiar daca, la plecare, nu uita sa le ia si niscaiva suveniruri scumpe.Acest ..Catavencu al ideii de paternitate" (cum il numea Ov. Crohmalniceanu), simuleaza o durere sfasietoare atunci cand ii moare copilul (de altfel, din pricina neglijentei sotilor) si-si exprima, pe jumatate in serios, dorinta de a avea in fa­milie „un Eminescu".Olimpiei (placida lui sotie) ii pretinde „fii", transformand apoi solicitarea nesatisfacuta in motiv de divort; cu banii furati de la mos Costache, isi va deschide un cabinet de avocatura, in centru, si se va casatori cu Georgeta — „fata faina" care nu-i va darui „fii", dar ii va servi ca „trambulina" in viitoarea lui ascensiune politica.Este viclean fara retineri si-1 provoaca mereu pe Costache (spre a afla ascunzatoarea banilor); nereusind nici prin intre­bari, nici prin spaima de moarte (pe care i-o inoculeaza, perfid, batranului), pandeste pe la ferestre si, la momentul potrivit, scoate brutal pachetul cu bani de sub salteaua lui Costache. Acum, Stanica devine odios, provocand moartea lui Giurgiuveanu.Este grosolan si fata de Otilia - careia ii strecoara aluzii necuviincioase, este obraznic si guraliv, facand parte din categoria oamenilor care, dati afara pe usa, intra pe fereastra.Stanica are si trairi subiective (in timpul carora se iluzioneaza ca ar fi capabil de fapte bune), dar fondul sau ramane negativ.Cuvintele prin care se autocaracterizeaza („Stanica e pro­fund, degeaba incercati dumneavoastra sa-l luati peste picior!") sunt cat se poate de adevarate.Costache GiurgiuveanuPortretul fizic al lui mos Costache este „pictat" pe fundalul casei intunecate din strada Antim si-i sugereaza psihologia ne­fericita, sfasiata intre mania banului, iubirea pentru Otilia si teama de Aglae. In fata personajului-martor Felix Sima, chipul lui Costache apare pe fondul sonor al scartaielilor unei scari de lemn prea vechi care, impreuna cu intreaga casa, sugereaza avaritia pro­prietarului; desi detinea mai multe imobile in Capitala (chiar si un restaurant), Costache Giurgiuveanu traia destul de re­strans, adunand bani (eventual si pentru Otilia), dar neavand taria sa se desparta de ei.Fiziceste, el este „un omulet subtire si putin inconvoiat", avand „capul atins de o calvitie aproape totala" si buzele in­galbenite din pricina fumatului; cei doi dinti (comparati cu niste aschii de os) trimit la copilarie, iar clipitul „rar si moale" al pleoapelor, ca al bufnitelor speriate de lumina ii sugereaza caracterul ascuns: nimeni nu stie cum isi administreaza Costache banii, chiar Felix fiind contrariat de „cheltuielile" imaginare trecute in contul lui.Putin ciudat in comportament, Costache face rost de bani intr-un mod original: confisca instrumentarul medical de la studentii pe care-i avea chiriasi, spre a-1 revinde, „imprumuta" de la Pascalopol, („uitand" sa restituie datoria), isi umple curtea cu materiale ramase de la demolari etc. Imaginea in care Costache (lovit de dambla) „tinea strans la subsuoara cutia de tinichea cu bani, iar in maini inelul cu chei" ii releva avaritia si teama de hoti.Cu toate ca luase averea sotiei sale (mama Otiliei) nu se poate desparti de bani, pentru a-i inapoia fetei ceea ce i se cuvenea. 0 alta atitudine menita sa-i acopere adevaratele planuri, este balbaiala voita; auzind ca vizitatorul era tanarul Sima, Costache cauta o scapare, rostind celebra propozitie care-i insumeaza esenta: „Aici nu sta nimeni!"Plasat de unii comentatori in galeria maniacilor (alaturi de Simion, Titi si Aurica), mos Costache se afla la limita dintre grotesc, tragic si comic; el este, totusi, un om blajin care o iu­beste pe Otilia, amanarea infierii ei datorandu-se fricii de Aglae.Al doilea atac de apoplexie ii va aduce moartea (cauzata de gestul criminal al lui Stanica).Ultimele cuvinte ale lui Costache („Banii, babanii pu-pungasule!") ii rezuma existenta. Aglae Tulea este „baba absoluta, fara cusur in rau" (cum o caracterizeaza Weissmann).Rautatea (prevestita de „buzele subtiri, acre" si de „nasul incovoiat si acut") se revarsa asupra tuturor. Astfel, la sosirea lui Felix, Aglae ii reproseaza lui Costache ca face azil de orfani, in timp ce pe Otilia o blameaza mereu.Lui Aglae ii lipseste pana si instinctul matern: scapa de fiica ei, Olimpia (prin casatoria acesteia cu Stanica), apoi o „iubeste" pe Aurica numai in vederea unui mariaj avantajos. Cand isi da seama ca Aurica va ramane fata batrana, o repu­diaza, varsandu-si dragostea asupra nevolnicului Titi. Avida de imbogatire, il terorizeaza pe Costache, a carui boala n-o impresioneaza.Scena in care cadavrul fratelui sau „statea inert peste plapuma", in timp ce Aglae rascolea casa (in cautarea banilor) ii releva dezumanizarea.La monstruozitatea morala a personajului se adauga si atitudinea fata de Simion: dupa ce sotul ei este dus la ospiciu, Aglae il „uita" acolo, ca si cand nici n-ar fi existat vreodata. Curente literareComentatorii au observat ca in „Enigma Otiliei" se interfereaza mai multe curente literare:Clasicismul (inteles ca „un mod de a crea durabil si esential", dupa cum afirma chiar autorul) poate fi descoperit in realizarea unor personaje care au o trasatura dominanta de caracter, careia i se supun toate actele lor; „ Enigma Otiliei" este romanul cu cea mai mare densitate de modele caractero­logice, autorul gasind universalul in individual.Romantismului ii sunt subordonate antitezele: intre cuplul de inocenti si lumea de masti care ii inconjoara; intre Otilia si femeile din clanul Tulea; intre Felix si Titi.Tot romantica este descrierea grandioasa a Campiei Baraganului, vazuta de Felix din trasura care il ducea la mosia lui Pascalopol. Comentatorii au incadrat romanul in formula realismului clasic, metoda folosita fiind preponderent balzaciana. Astfel, cele doua subteme ale romanului (a mostenirii si a paternitatii ) constituie o aplicare a modelului balzacian, cu ele­mente originale.Prima se materializeaza in lupta surda a clanului Tulea, pen­tru mostenirea averii lui Costache Giurgiuveanu.Aceasta inclestare scoate in relief pasiunile, rautatea, porni­rile rudimentare, zgarcenia, intr-un spectacol caricatural, ca un carnaval al mastilor. Scena antologica este descrisa in capitolul XIII, dupa ce mos Costache este lovit de apoplexie, iar fami­lia ocupa „militareste" casa.Acum, dialogul absurd (in care fiecare vorbitor isi urmareste propriile obsesii), veselia „rudelor" (care jefuisera proviziile din dulap) si nepasarea fata de bolnav, dau masura micimii sufletesti a acestei lumi.Tot balzaciana este descrierea mediului ambiant, ca mijloc de caracterizare a personajelor (spre exemplu, descrierea casei lui Costache din ampla expozitiune a romanului).De asemenea, concentrarea vointei pentru atingerea scopu­lui propus, face din Stanica un Rastignac bucurestean, obraznic si demagog, depasindu-si modelul.Apropiat de prototipul balzacian este si Costache, care amin­teste de Grandet {„Eugenie Grandet"), umanizat insa de iubirea pentru Otilia.Pe de alta parte, zugravirea unor personaje grotesti, stu­diul unor manii sau al unor aspecte maladive (nebunia lui Simion), releva o pronuntata tendinta spre modern. Specia literara:„Enigma Otiliei", de G. Calinescu, prezinta urmatoarele trasaturi:• Este o lucrare epica in proza, de mare amploare.• Are o actiune bogata, organizata pe doua planuri.• Conflictul este bine conturat.• Personajele au un mare grad de complexitate. „Enigma Otiliei" este un roman.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi


La fel ca si eroii sai indragostiti de absolut, Camil Petrescu (1894-1957) a fost omul care „a vazut idei", inraurind creatia literara a unei intregi epoci; pe buna dreptate se afir­ma ca, asa cum exista, in literatura romana, „momentul Rebreanu", exista in mod cert si un alt „moment" pe care il putem numi „Camil Petrescu". r4r4817ry21rjhTeoretician al ..noului roman" (in conferinta „Noua structura si opera lui Marcel Proust"), . . . Camil Petrescu este scriitorul care a introdus o noua structura a operei (al carei model devenea confesiunea, jurnalul) si un nou stil („alb", fara podoabe cautate, capabil sa exprime sinceritatea si autenticitatea trairilor sufletesti). Problematica fundamentala a operei lui Camil Petrescu fiind o problematica a cunoasterii, cei mai multi dintre eroii sai se incadreaza intr-o tipologie a inteligentei: spirite lucide, nelinistite, clocotitoare de idei, eroii camilpetres-cieni sunt intelectuali aflati in cautarea absolutului; si cum in viata concreta absolutul nu poate fi atins, cei mai multi dintre ei sfarsesc in mod tragic. In romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" (1930), personajul central (Stefan Gheorghidiu) in­cearca doua modalitati de a ajunge la absolut (erosul si razbo­iul), dar ambele ii sunt refuzate; tot asa, ziaristul Ladima (din romanul „Patul lui Procust" - 1933), traieste o drama a neconcordantei dintre iluzie si realitate, accentuata de esenta sa umana contradictorie. Dramaturgia lui Camil Petrescu este, si ea, moderna, antici-pandu-i pe Sartre si Camus. Drame cum ar fi: „Jocul ielelor", „Suflete tari", „Act venetian" au ca tema aceeasi nevoie de absolut si sunt drame de idei. Tema romanului o constituie dragostea si razboiul ca experiente ale cautatorului de absolut. Titlul ar putea sugera ratacirea tanarului Stefan Gheorghidiu prin „noaptea" incertitudinilor si a intrebarilor fara raspuns legate de iubire si de razboi. Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri, romanul are un conflict bine marcat si personaje complexe. „ Ultima noapte de dragoste...", de Camil Petrescu, se incadreaza in specie, fiind un text narativ in proza, de intin­dere mare, cu personaje complexe.In acelasi timp, acest roman prezinta si o seama de parti­cularitati. Astfel, sursa de inspiratie o constituie lumea interioara, trairile launtrice ale unui tanar: nelinistea, incertitudinea, in­strainarea, chinul. Timpul calendaristic, obiectiv este inlocuit cu un timp su­biectiv, cu intoarceri in trecut, asa cum le cere fluxul memoriei. Personajul este atipic, acesta confundandu-se cu nara­torul, intr-o naratiune subiectiva, la persoana I.Acestor trasaturi (care apartin de romanul modern) li se adauga o structura originala, de asemenea moderna.Structura compozitionala a romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi1*, de Camil Petrescu, ar putea fi caracterizata prin mai multe trasaturi:Romanul este alcatuit din doua carti corespunzatoare celor doua jumatati ale titlului: Cartea I este „Istoria geloziei lui Stefan Qheorghldiu" (Calinescu), iar metafora din titlu ar putea sugera {Itacirile personajului prin „noaptea" incertitudinilor sale, legate de iubirea pentru sotia sa Ela.Cartea a II-a constituie „un jurnal de campanie" (Calinescu) in care este evocat spectacolul apocaliptic al razboiului - in fond tot o „noapte" sfarsita adesea in moarte.Liantul dintre cele doua carti este Stefan Gheorghidiu -tanarul ars de febra ideilor, „ inteligent si neprihanit" (cum il caracteriza G. Calinescu). Autorul incearca astfel sa raspunda la intrebarea: Cum priveste dragostea si cum traieste drama razboiului cautatorul de absolut?Romanul incepe printr-un artificiu de compozitie: Actiu­nea din primul sau capitol („La Piatra Craiului, in munte"), este posterioara intamplarilor relatate in restul cartii I: in pri­mavara lui 1916, in timpul unei concentrari pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asista, la popota ofiterilor, la o discutie despre fidelitatea in dragoste; aceasta ii va trezi, in mod acut si du­reros, toate amintirile legate de cei doi ani si jumatate ai casni­ciei cu Ela.Monografia acestei iubiri este realizata prin retrospectiva si incepe abia in capitolul al II-lea („Diagonalele unui testament"), pentru a ocupa apoi aproape toata cartea I.Marile intrebari ale tanarului isi gasesc raspunsul abia la sfarsitul cartii a II-a, cand, sosind acasa intr-o permisie, Stefan Gheorghidiu primeste (printr-o scrisoare anonima) confirmarea vechilor lui banuieli.De data aceasta, cel care vazuse, in razboi, ultima fata a absolutului - moartea - gaseste puterea de a divorta de Ela, lasandu-i „tot trecutul".La sfarsitul cartii a II-a, tanarul care strabatuse cele doua cercuri ale Infernului sau (penitenta absolutului intrezarit, dar neatins si moartea ca eveniment cotidian), devenise un alt om. „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" reuneste doua planuri ale relatarii: unul obiectiv, exterior (cuprinzand povestirea unor intamplari); unul subiectiv, interior (alcatuit din analiza profunda si lucida a unor sentimente: gelozia, incertitudinea chinuitoare, du­rerea unor revelatii, dezamagirea produsa de nepotrivirea din­tre ideal si real, neputinta atingerii absolutului, inadaptarea). Tehnicile de creatie sunt moderne si corespund acestor structuri, autorul folosind: relatarea la persoana I, retrospectiva, analiza psihologica, introspectia.Deosebit si original este modul in care sunt alcatuiti eroii: „toti sub diferite vesminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana 1" (Calinescu). in acest mod, analiza sentimentului iubirii devine un monolog liric. Camil Petrescu este un anticalofil, considerand ca numai astfel se poate respecta autenticitatea.Universul operei Romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", de Camil Petrescu, este „o proza superioara" (Calinescu), in care iubirea, razboiul, predestinarea, moartea si absolutul, constituie motivele literare ale unei lungi confesiuni lucide facute de tanarul intelectual Stefan Gheorghidiu.Romanul este scris la persoana I. naratorul fiind si perso­naj.in capitolul I {„La Piatra Craiului, in munte"), este con­turat cadrul geografic, social si psihologic in care se afla per­sonajul protagonist.„in primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infan­terie din Capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal."Zona fiind importanta in perspectiva intrarii Romaniei in primul razboi mondial, Parlamentul, partidele politice si presa vorbeau cu respect despre aceasta „fortificare".in realitate, „transeele" erau „niste santulete ca pentru scurgere de apa", iar „gropile de lup" erau atat de prost facute, incat „zece porci tiganesti cu boturi puternice, ar fi ramat, intr-o jumatate de zi, toate intariturile de pe Valea Prahovei".Aceasta este prima revelatie asupra razboiului demitizat. careia ii vor urma altele, in Cartea a Ii-a.Mutat, ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participa la instructia rizibila (comparata cu jocurile copiilor) si la alte activitati de tabara.Desi acestea erau suportabile, iar camarazii erau „oameni cumsecade care isi credeau la necaz", pentru Gheorghidiu, aceasta concetrare era „o lunga deznadejde". Sensibilizat de dureroasele incertitudini ale iubirii pentru sotia sa Ela, tanarul traieste intr-o continua tensiune psihica: „De multe ori, seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa trezeasca ras-i coliri si sa intarate dureri amortite".Pe acest fond sufletesc, are loc, intr-o seara, o discutie la popota ofiterilor, pe marginea unei stiri din ziar: un barbat din lumea buna si-a ucis sotia necredincioasa si a fost achitat. Opiniile diferite ale celor prezenti dau nastere la niste comentarii pe care tanarul le considera facile. Totusi, isi amana interventia, incercand sa castige bunavointa capitanului Dimiu (de la care solicitase o permisie ca sa plece la Campulung, pentru a se intalni cu Ela).Refuzat din nou, Gheorghidiu are o izbucnire nervoasa care-1 obliga sa paraseasca incaperea.Abia afara i se destainuie unui camarad, intr-un lung mono­log despre iubire, din care strabate o imensa suferinta.Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvaluite, prin retro­spectiva, in urmatoarele patru capitole care constituie „ un veri­tabil roman in roman " (N. Manolescu).Capitolul al II-lea („Diagonalele unui testament") incepe in mod abrupt, printr-o marturisire: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala (...) Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta. "Inceputa prin anii 1912-1913, in Universitatea bucuresteana, iubirea lui Stefan Gheorghidiu pentru Ela se naste din orgoliu, tanarul fiind magulit de admiratia pe care i-o aratau colegii pentru ca era „atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente".Dupa ce se casatoresc, cei doi traiesc in conditii materiale modeste, pana cand o intamplare le schimba viata.De Sfantul Dumitru, intreaga familie este invitata la unchiul Tache - personaj balzacian zgarcit si foarte bogat, a carui moarte apropiata deschidea perspectiva mostenirii.in timpul mesei, rudele vorbesc despre tatal lui Stefan, inte­lectual de valoare, dar idealist, care murise sarac, lipsindu-i priceperea de a face avere (pe care o aveau fratii sai - Tache si Nae Gheorghidiu).Opiniile rudelor il lezeaza pe Stefan, care riposteaza taios, spre consternarea tuturor.in mod paradoxal, peste doar trei saptamani, cand unchiul Tache moare, familia afla ca ii lasase lui Stefan o avere, din care ii ramane destul chiar si dupa procesul pe care mama sa si rudele i-1 intenteaza.Acum, tanarul are o alta revelatie: cea a adevaratului ca­racter al Elei, care incepe sa coboare de pe soclul pe care bar­batul i-1 inaltase, reliefand un pragmatism necunoscut pana atunci.Capitolul al III-lea („E tot filozofie...") prezinta viata mon­dena a tinerei familii, cu petreceri, vizite si dans - „preocupari" care-i aduc suferinta tanarului ars de febra ideilor. Initiat de unchiul sau, Nae Gheorghidiu, in afaceri, Stefan se dovedeste a fi un inadaptat.Pe masura ce Ela aspira spre luxul lumii bogate, sotul ei decade din rolul de „zeu", traind un acut sentiment de inferi­oritate: „Am inteles ca in sufletul ei se petreceau comparatii care nu-mi erau favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta."Prin contrast, Ela (initiata de o anume Anisoara, verisoara lui Stefan) se integreaza perfect in cercurile lumii bogate, coborand astfel din mitul iubirii transcendente, in terna reali­tate.Din viata noua a familiei, se retine o intamplare, semni­ficativa pentru „noaptea" incertitudinilor in care intra tanarul indragostit: excursia „in banda" la Odobesti, de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena.In timpul acesteia, Ela ii acorda o atentie exagerata unui anume G. (Gregoriade), vag avocat si ins gaunos, care-i va deveni foarte apropiat mai tarziu.inca de la plecare, Ela a deranjat, de doua ori, pe toata lumea „ca sa izbuteasca sa-l aiba in masina noastra pe G., dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte".Mirat si apoi consternat de patrunderea acestui intrus in intimitatea lor, Gheorghidiu sufera pentru fiecare gest al sotiei sale; faptul ca Ela dispare impreuna cu G., atentia pe care femeia i-o acorda acestuia la masa, preferinta comuna a celor doi pentru un anume vals, provoaca gelozia si tristetea tanaru­lui, accentuata de o luciditate taioasa.Intamplarea da nastere unei stari de incordata suspiciune intre soti, consolidata prin episoadele de viata care i-au urmat: atunci cand, intr-o noapte, Stefan Gheorghidiu aduce acasa o femeie „usoara", Ela il paraseste. Capitolul al IV-lea {„Asta-i rochia albastra") prezinta impa­carea dintre cei doi soti.Intr-o dupa-amiaza de vara, Stefan si Ela se intalnesc, din intamplare, in fata unui chiosc de ziare si se plimba indelung, schimband vorbe lipsite de importanta, pentru a-si masca sen­timentele.Frumoasa este nu discutia in sine, ci senzatia ca sufletele lor „pluteau deasupra cuvintelor" ca si cand n-ar fi facut parte din aceasta lume.In 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la Campulung, pentru a-i fi aproape.Acum, povestitorul revine la discutia de la popota, romanul iubirii din capitolele II-V incheindu-se cu fraza: „Dar ultima scrisoare ma chema «negresit» la Campulung, pentru sambata sau cel mai tarziu duminica".Capitolul al Vl-lea {„Ultima noapte de dragoste") incheie Cartea I si rezuma cele doua zile ale permisiei lui Gheorghidiu la Campulung.Acesta gaseste aici o alta Ela, cu gesturi pe care nu i le cunostea si care isi arata intreaga micime sufleteasca: ii cere s-o treaca in testament, pentru ca, in eventualitatea mortii lui pe front, sa aiba existenta asigurata.inca o data, cel care cautase iubirea absoluta are revelatia dureroasa a golului care il inconjura.Pe urma, iesind in oras, Stefan Gheorghidiu il intalneste pe G., fapt care-i acutizeaza framantarile.Hotarat sa-i pandeasca pe cei doi si sa-i ucida, tanarul este salvat de un superior care-1 duce la regiment, intrucat Romania intrase in razboi.Cartea a II-a a romanului incepe cu capitolul „intaia noapte de razboi" in care este zugravit primul asalt al armatei romane asupra granitei cu Austro-Ungaria.Inca de acum, invalmaseala care precede atacul, spaima si apropierea mortii, aduc razboiul in limitele omenescului.Imaginea auditiva a primelor focuri de arma il impresioneaza profund pe tanarul Gheorghidiu: „E originara ca intaiul om pe pamant si nu o voi uita pana la sfarsitul vietii, niciodata". Convins ca va muri, personajul ignora pericolul, indem-nandu-si oamenii sleiti sa inainteze.Acum, de la inaltimea Magurii Branului sau aflat in bataia gloantelor, Stefan Gheorghidiu priveste cu alti ochi viata lui tre- cuta: „De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevarat, ca de o intamplare din copilarie."Capitolul al II-lea {„Fata cu obraz verde, la Vulcan") muta actiunea in satul cu acelasi nume, in afara campului de lupta. Intrucat satenii reclamasera jafurile unor tigani, Gheorghidiu este trimis in cercetare.Protestele tiganimii sau imaginea copiilor desculti si cu burtile goale sunt zugravite cu mana sigura de scriitor realist.Portretul fetei care apare in titlul capitolului este cel mai frumos din tot romanul. Luptele se aseamana intre ele si se dau, mai ales, noaptea; comenzile trec din gura in gura, iar inaintarea este inceata ca a unui urias miriapod. In peisajul sublunar, intamplarile apar stranii, rasturnate: sol­datii care pleaca in patrulare dispar ca intr-o alta lume, ordinele contradictorii produc haos, doua surori Manciulea (acuzate de spionaj) conduc batalionul prin vadul Oltului si sunt decorate (capitolul „intamplari la apa Oltului").Capitolul al V-lea („Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu") sintetizeaza Cartea a doua.Tabloul razboiului este reconstituit ca spectacol inspaiman­tator, cu sugestii apocaliptice: exploziile sunt asurzitoare, iar obuzele scurma pamantul, aruncandu-1 peste oameni, ca o pre­vestire a intoarcerii in tarana primordiala.Meritul autorului consta in surprinderea omenescului din fiecare luptator: zgomotul exploziilor se rasfrange, amplificat, in suflet, provocand o spaima ancestrala; corpul se incordeaza in asteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv de aparare este parca de la inceputul lumii; imaginea trupurilor contorsionate aminteste de frescele din biserici, in care o mana nemiloasa impinge oamenii in abisul Iadului.Frica i-a intors pe oameni in preistorie („Animalic, oamenii se strang unii langa altii"), iar instinctul de aparare este mai puternic decat suferinta aproapelui („iar cel de la picioarele mele are capul plin de sange"). Tragismul scenei se concen­treaza in ultima propozitie: „Nu mai e nimic omenesc in noi".Acest fragment (cum sunt multe altele in acest volum) ar putea explica si viziunea lipsita de eroism asupra razboiului, proprie lui Camil Petrescu.Pe buna dreptate, G. Calinescu afirma ca paginile Cartii a Ii-a constituie „ tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre razboi in literatura noastra".Dimensiunile acestei tragedii colective il salveaza pe Stefan Gheorghidiu; el devine un Izbavit prin participarea la aceasta perpetua jertfa.Ranit si spitalizat, tanarul va veni apoi acasa. Scrisoarea anonima care il instiinta ca Ela il inseala aproape ca nu mai conteaza, convingerea lui fiind formata.Cei doi se despart, barbatul lasandu-i Elei „iot trecutul" (epilogul „Comunicat apocrif").Instantele comunicarii narative (autorul, naratorul, per­sonajul si cititorul) apar modificate in comparatie cu romanul traditional-obiectiv.Autorul este persoana care creeaza o opera (literara, stiintifica, de arta etc); este o fiinta reala care a trait/traieste printre noi.Autorul romanului discutat este Camil Petrescu.Naratorul este „vocea" care povesteste una sau mai multe intamplari, facand legatura intre autor si cititor.Personajul este persoana fictiva care participa la actiunea unei opere literare.Cititorul este persoana reala careia ii este destinata opera.in romanul modern „ Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", naratorul este si personajul central, intreaga lucrare fiind o lunga confesiune a tanarului Stefan Gheorghidiu, pe marginea dramei sale existentiale.Drama indragostitului de absolut cunoaste, pentru Stefan Gheorghidiu, doua aspecte: Suferinta nascuta din iubirea inselata. Imposibilitatea de a se adapta intr-o lume cu un alt sistem de gandire decat al sau.Suferinta nascuta din iubirea inselata se bazeaza pe con­ceptia aproape mistica a tanarului care considera ca fiecarui barbat ii este harazita o anumita femeie, inca de la inceputul lumii.Asa s-ar putea explica (poate) nasterea obsedantei iubiri pentru Ela pe care Gheorghidiu o accepta mai intai, din orgoliu (pentru ca ii placea sa fie vazut alaturi de una dintre cele maifrumoase studente), apoi din mila („Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita... "), pentru, ca mai tarziu, sa-si dea seama ca nu se mai poate sustrage acestui sentiment.Destramarea cuplului ar echivala, prin urmare, cu negarea unui destin fixat inca din primordii si aceasta idee ii produce eroului un sentiment de neimplinire.Pentru tanarul student, dragostea constituie un mijloc de modelare a fiintei iubite, dupa conturul unui ideal propriu. Ela participa la cursurile si la seminariile lui, ii rasfoieste - se­rioasa si cuminte - cartile de filozofie si este initiata in teori­ile lui Kant, din dorinta de a se ajunge la iubirea spirituala, inalta.Incetul cu incetul, Stefan Gheorghidiu reface mitul lui Pygmalion (sculptorul care s-a indragostit de statuia Galateei, pe care el insusi o facuse). De aici, incepe drama: mai tarziu, pe masura ce iubirea se spulbera, tanarul va trai suferinta cre­atorului caruia i-a fost negata implinirea prin creatie. Numai aceasta l-ar fi putut pune in consonanta cu ravnitul absolut: „Lipsit de orice talent in lumea aceasta muritoare, fara sa cred in Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am incercat-o - decat intr-o dragoste absoluta".Intr-un anume sens, Stefan Gheorghidiu retraieste aventura ontologica a Luceafarului: coborat din lumea inalta a ideii, in lumea comuna, pentru o blonda si frumoasa „faptura de lut", tanarul o invita in „sfera" lui pura, acolo unde timpul se con­verteste in vecie.Zadarnica este insa chemarea in absolut, intrucat femeia (captiva a conditiei sale individuale) isi va cauta o alta faptura umana (care sa-i semene) pentru a-si implini destinul ingust.Chiar si in final, hotararea lui Gheorghidiu de a divorta de Ela si de a-i lasa „tot trecutul" ar putea aminti de izolarea mandra a lui Hyperion.In termenii lui Camil Petrescu, tanarului Gheorghidiu i se pot aplica doua mituri: al patului procustian si al jocului ielelor.Mitul celebrului talhar Procust care, prinzand drumetii (intre Atena si Megara), ii aseza intr-un anumit pat, „lungin-du-i" sau „scurtandu-i" dupa dimensiunile acestuia, are semni­ficatia unui spatiu al inadecvarii. Iubirea devine ..pat procustian" pentru tanarul „cu suflet clocotitor de idei (...), inteligent si neprihanit totdeodata, plin de subtilitate, de patrundere psihologica, totdeodata, naiv, cu inocente (si cu talent) de poet" (Calinescu), indragostit de o femeie „geloasa, inselatoare, la­coma si rea" (idem); nepotrivirea dintre cei doi iese in evi­denta destul de curand, odata cu mostenirea lasata de unchiul Tache: noul Adam care-si faurise femeia rupand-o din propriul sau suflet, constata ca s-a inselat: „Ma cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire pen­tru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare".Chinul si incertitudinile lui Gheorghidiu se acutizeaza in timpul unei excursii, la Odobesti, cand Ela cauta prezenta unui anume G. (Grigoriade) care ii va schimba, apoi, viata.Suferinta este amplificata de luciditate („Cata luciditate, atata drama"), „patul procustian" al iubirii devenind „noapte" a intrebarilor fara raspuns.Mitul tanarului care vede, noaptea, ielele dansand si ra­mane schiop sau „cu mintea aiurea" ar putea constitui o alta mo­dalitate de a intelege drama intelectualului Stefan Gheorghidiu: el a „vazut" ideile pure si a ramas cu nostalgia absolutului incapabil fiind sa mai coboare pe pamant.O posibila salvare ar fi razboiul. Privit, la inceput, ca o experienta necesara („ n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc"), raz­boiul il pune pe Stefan Gheorghidiu fata in fata cu un alt abso­lut: moartea.Peisajul straniu, fetele palide, oamenii care par alungiti, dimensiunea cosmica a tragediei, constituie coordonatele unei realitati neconcordante cu imaginea initiala. in tabloul apoca­liptic in care oamenii st* intorc in regnul mineral, in „paman­tul lui Dumnezeu", moartea devine un dureros miiloc de cu­noastere: „...ca numai acolo, in fata mortii si a cerului inalt poti cunoaste oamenii".Drama razboiului provine si din pierderea personalitatii in iuresul colectiv, din anularea omenescului („Nu mai e nimic omenesc in noi") si mutarea vietii pe alte coordonate, pe fun dalul unui timp suspendat, incremenit ca eternitatea. Cel care, pana atunci, traise cu spiritul in lumea „frumusetii nevalente", adica in transcendent, cunoaste acum o realitate dura careia nu i se poate adapta: intr-o nota de subsol la romanul „Patul lui Procust" autorul mentioneaza ca Stefan Gheorghidiu ,£i-a gasit pedeapsa in fundul ocnei" acuzat de tradare. „ Gheorghidiu e un om din galeria inadaptabililor tip Bratescu Voinesti, e un invins " (Calinescu).Al doilea aspect al dramei indragostitului de absolut il constituie imposibilitatea de a se adapta intr-o lume cu un alt sistem de gandire decat al lui.Intelectual autentic traind intr-o lume de analfabeti (cum ar fi Tanase Vasilescu Lumanararu), ori de politicieni care pun averea mai presus decat tara (Nae Gheorghidiu), Stefan Gheor­ghidiu nu i se poate integra; el va ramane mereu un om supe­rior tocmai prin „pedeapsa" nostalgiei dupa absolut.Alcatuit in lumina romanului modern, personajul se inscrie intr-o tipologie a inteligentei.Stefan Gheorghidiu este nu doar student la Filozofie, ci un intelectual autentic, un om pasionat de studiu, reprezentand exceptia chiar printre colegi.Ca si alti eroi ai aceluiasi autor, el este indragostit de o idee: ideea de absolut; ca si acestia, el cauta mai multe „dru­muri" (dragostea, cunoasterea, razboiul) pentru a atinge abso­lutul, dar fiecare dintre acestea se vadeste a fi inchis.Aceasta nostalgie ii va aduce nefericirea lui Gheorghidiu: coborat, ca si Hyperion, din cerul inalt al ideilor in lumea co­muna, el va incerca s-o ridice pe Ela in spatiul „frumusetii ne­valente", neavand timp sa observe platitudinea intelectuala si saracia sentimentala a acesteia; ceea ce iubeste tanarul nu este femeia reala, ci propria sa fictiune.Importante pentru caracterul modern al romanului nu sunt insa doar trasaturile lui Gheorghidiu ci, mai ales subtilitatea con­fesiunii sale, monologul pasionat si nervos din care se desprinde „ un soi de simfonie intelectuala care te surprinde prin exactita­tea cu care elementele disparate se intretes, care te incanta prin placerea ce poate rezulta din claritatile psihice" (Calinescu).„Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un roman proustian in care personajul cauta zadarnic „timpul pierdut".Si mai elaborat este romanul „Patul lui Procust" - dosar de existente alcatuit dupa tehnica „oglinzilor paralele".Prezenta romancierului se ghiceste din notele de subsol, cartea fiind un colaj de scrisori, marturisiri si amintiri ale di­verselor personaje.